duminică, 21 ianuarie 2018

Pe tărâm american (XI): Manhattan Beach, Malibu și Venice Beach


Stau câteodată și mă întreb de ce mă ”îndemn” atât de greu să scriu despre concediul din America... Nu e din cauză că a trecut deja o jumătate de an de când am traversat Atlanticul; pentru mine e ca și cum ar fi fost ieri, îmi revin mereu amintiri, mă uit frecvent la poze și scutur din cap a neîncredere: ”chiar am fost noi pe acolo? Chiar am străbătut Manhattan în lung și-n lat? Chiar am jucat la casino în Las Vegas? Chiar am stat la plajă în Malibu? Chiar ne-am plimbat prin Santa Barbara...?”. Cu toate acestea însă, anevoie mă adun să scriu.

Vorbă lungă, sărăcia omului. Unde rămăsesem? Așa, la plajă... La plaje, mai bine zis, pentru că în Los Angeles am vizitat mai multe. În cel mai recent articol pe temă, vă povestisem despre Santa Monica și primele impresii pe care mi le-a lăsat Oceanul Pacific. Ocean pe care l-am ”salutat” câteva zile mai târziu, când am petrecut câteva ore pe plaja din....

Malibu

Plaja asta mi-a rămas în amintire în special datorită faptului că aici m-am aventurat în apă. N-am înotat, pentru că apa era destul de rece, dar nici n-am simțit nevoia. Mi-a fost suficient să ”ating” oceanul și să-i spun în gând ”bine te-am găsit”. 


Ne-am plimbat pe plajă, eu m-am cocoțat pe stabilopozi și am privit salvamarii, gândindu-mă la ce altceva decât la ”Baywatch”. Plaja arată așa cum o văzusem în filme și m-a emoționat mult întâlnirea cu Oceanul Pacific, chiar dacă a fost destul de scurtă și n-am avut parte de valuri grandioase.


Manhattan Beach  

Nu auziserăm despre această plajă până să ajungem în Los Angeles, dar cu siguranță vizitarea ei a fost memorabilă. În primul rând, ne-am învârtit o groază de vreme până am găsit loc de parcare, ceea ce reprezintă un indiciu notabil despre cât de căutată este. 

”Aici au cea mai bună înghețată din regiune”, mi-a spus mătușa mea, așa că ne-am așezat la coadă, răbdători și plini de curiozitate. Am optat pentru caramel sărat și sirop de arțar. Fără să exagerez absolut deloc, nu crezusem că poate exista ceva atât de bun pe lume. 

(Oarecum off topic: îmi plăcea și înainte, dar de când m-am întors din SUA aș mânca orice-cu-sirop-de-arțar. Cred că aș fi în stare să-l pun și-n ciorbă. Bine că nu gătesc prea des).

Vilele de pe faleză sunt absolut spectaculoase. Preț de o clipă, mi-am imaginat cum-ar-fi-să. Apoi am scuturat din cap. Unele vise au rolul de-a rămâne exact ceea ce sunt: vise. 




Pe promenada din Manhattan Beach am băut cafea cu borcanul. Vreau să zic, la propriu. Așa se vindea și erai rugat politicos să returnezi recipientul 😃


”Parcare rezervată vrăjitoarelor. Oricine altcineva va deveni broască râioasă”.


Trebuie să fi fost niște vrăjitoare moderne, că n-am văzut pe nicăieri mături parcate. 

Venice Beach  

Asta nu fusese în plan, dar mă bucur foarte mult că n-am ratat-o. Am ajuns la Venice Beach într-o plimbare cu mătușă-mea (jupânul n-a mai vrut să iasă, a rămas acasă pentru a se odihni și ne-a pregătit niște paste demențiale). Deși inițial voiam să ne ducem la Observator, am renunțat din lipsă de locuri de parcare, așa că ne-am zis ”hai să mergem unde vedem cu ochii, ne-om opri noi undeva...”. Și ne-am oprit la Venice Beach, așa s-a nimerit 🙂 O plimbare pe Venice Boardwalk n-ar trebui în niciun caz să lipsească atunci când vizitezi Los Angeles. Practic, este un fel de Vama Veche la scară mult mai mare, mai dinamică, mai plină de graffiti și mai colorată. 

Am nimerit la ora prânzului - cum spuneam, vizita nu fusese planificată - și n-am făcut nici măcar o poză. Habar n-am de ce, poate pentru că eram ocupată să privesc 🙂 Aici am văzut cei mai mulți skaters, rollers și performers de spectacole stradale și tot aici se află cel mai mare teren de skateboard, folosit inclusiv în multe pelicule turnate în Los Angeles.

Mai bine de jumătate de oră am petrecut-o într-un magazin cu articole lucrate manual de către nativi și acolo chiar aș fi vrut să fotografiez, dar am fost rugată de vânzător să n-o fac. Era spectaculos... zeci de modele de poșete în toate modelele și culorile imaginabile, tricouri, șepci și pălării de soare, dreamcatchers, accesorii și bijuterii din jad și câte și mai câte...

Am stat la o cafenea și am mâncat o consacrată ”American apple pie”. Bună a fost. La plecare, cineva s-a oferit să-mi ghicească viitorul, contra sumei de zece dolari. Fie vorba-ntre noi, dacă aș fi fost singură, am puternica bănuială că m-aș fi aventurat :))) 

Despre vizita la Santa Barbara voi scrie separat. Și acolo ne-am plimbat pe plajă, dar a fost mult mai mult decât atât, așa încât locația va face obiectul unui articol de sine stătător.

În altă ordine de idei, îmi propun să nu mai las să treacă nicio săptămână fără cel puțin un articol despre vacanța peste ocean. Nu de alta, dar parcă văd că plecăm în următorul concediu și eu n-am terminat cu America :))) 

marți, 16 ianuarie 2018

”Zombie”, cântecul despre lupta mea câștigată


Într-o zi de primăvară a anului 1995, să tot fi fost jumătatea lui aprilie, m-am pomenit că maică-mea - care tocmai venise de la școală (era profesoară) - îmi dă o casetă. ”Top Hits from MTV 6”, scria pe ea - unii dintre voi își vor mai fi amintind celebrele casete cu ”selecții”, care multora ne-au luminat adolescența și prima tinerețe. 
”Ce-i cu asta? De când îmi cumperi tu casete?”.
”N-am cumpărat-o”, zice, ”am confiscat-o provizoriu de la niște elevi care se preocupau cu ea în loc să fie atenți la oră. Le-o dau mâine înapoi. Cred că tu n-o ai, poate vrei s-o asculți”. 
M-am uitat pe copertă. Cu mici excepții, piesele incluse nu-mi spuneau mare lucru - ”Tears don't lie”, ”Here comes the Hotstepper”, ”All I wanna do”, ”Zombie”, ”Love religion”, ”Take a bow”, ”There is a star....”. 

Hmm, să vedem. Am introdus caseta în micul meu casetofon roșu, de care mă leagă un pogon de nostalgii și-am lăsat muzica să curgă, îndeletnicindu-mă și cu altceva între timp și ascultând cu jumătate de ureche. 
Dintr-odată o anume piesă, o anume voce m-a lovit direct în suflet. Nu cunoșteam nici melodia, nici formația. Dar vocea avea o melancolie dulce, insinuantă, care mi-a atins cele mai ascunse resorturi ale inimii. Am derulat banda înapoi și am ascultat-o din nou. Și din nou. Și încă o dată. Nu înțelegeam decât parțial textul, dar nici nu aveam nevoie de mai mult. Era o lume întreagă în vocea aceea, ale cărei inflexiuni, ulterior devenite inconfundabile, exercitau o irezistibilă atracție asupra mea, o voce care își striga revolta la adresa violenței, pierderilor și visurilor moarte. 

Mult mai târziu, aveam să aflu că piesa respectivă a fost inspirată de un atac al Armatei Republicane Irlandeze (IRA) și face referire la evenimentele ce au avut loc la Dublin în primăvara lui 1916, cunoscute ca ”The Easter Rising”, când mai mulți irlandezi s-au revoltat și au pus sechestru pe mai multe clădiri din oraș, în încercarea de-a alunga ocupația engleză din țară și a instaura Republica Irlandeză. 

O ascultam pentru prima dată pe Dolores O'Riordan - interpretând cântecul care-a devenit un punct central de referință în viața mea și la care în ultimii 23 de ani m-am întors de mii de ori, cred.

Pentru că este cântecul care m-a petrecut în noua mea viață.



Am simțit că nu mai puteam trăi fără melodia asta, trebuia pur și simplu să o am, să știu că o pot asculta ori de câte ori simt nevoia. Am înregistrat caseta în mare parte numai din motiv de ”Zombie” și o ascultasem de câteva zeci de ori deja atunci când m-am internat în Spitalul Militar din Iași, în vederea a ceea ce urma să devină lupta pentru viața mea.

Îmi luasem și casetofonul - chiar dacă n-aveam walkman, era suficient de mic încât să fie ușor manevrabil și ascultam muzică la căști. Aveam doar vreo cinci casete cu mine, dintre care patru nu cred că le-am parcurs decât o dată. Am ascultat la infinit și de fiecare cu aceeași plăcere caseta cu ”Top Hits from MTV 6”, întorcându-mă la ”Zombie” iar și iar. Inconfundabila orchestrație și vocea lui Dolores O'Riordan deveniseră o forță palpabilă care-mi dădea energia și curajul de-a face față la ceea ce mi se întâmpla. Era o senzație aproape fizică. În ajunul operației am ascultat piesa pe repeat până spre ora două noaptea și dimineață am intrat în salonul preoperator lălăind entuziasmată ”Zombieeeeeee, Zombieeeeee”, de se minuna anestezistul că el n-a mai avut pacient care să cânte în timp ce e pregătit pentru intervenție.
Din ce mi s-a povestit, la prima trezire din anestezie (de care nu-mi amintesc), eu râdeam și fredonam. Nu mi s-a spus ce anume, dar nu e greu să-mi imaginez.

În săptămânile următoare am ascultat ”Zombie” aproape fără întrerupere.
Am ascultat-o în timp ce așteptam să se termine perfuzia.
Am ascultat-o în lungile, interminabilele ore petrecute la Reanimare, deși-mi era atât de rău încât nici capul nu-l puteam mișca fără să amețesc.
Am ascultat-o după ce m-am trezit dintr-un leșin care se întâmplase pentru că mă încăpățânasem să-ncerc să mă duc la baie fără ajutor.
Am ascultat-o printre lacrimi de epuizare sufletească, de frică și de durere.
Am ascultat-o gândindu-mă la omul de care mă îndrăgostisem în săptămânile acelea, care-a fost prima mea iubire adevărată și una dintre cele mai frumoase amintiri ale vieții.
Și-am ascultat-o de (alte) sute de ori pe parcursul anului care-a urmat, un an de coșmar și de încleștare cu mine însămi, în încercarea de-a asimila ceea ce aflasem între timp că mi se întâmplase.

Fiecare nouă audiere a piesei a însemnat tot atâtea mici zvâcnete de forță și curaj, care m-au scos în cele din urmă la liman și m-au ajutat să fac pace cu mine însămi.
Revin și-n ziua de azi la ea și e ca un fel de reculegere, de rememorare nu atât a suferinței de atunci, cât mai ales a faptului că am învins. Și mai reprezintă și o amintire a celui pe care l-am iubit cu toată puterea și inocența dragostei de la 15 ani.

Ieri, Dolores O'Riordan și-a luat chitara și-a plecat în singura călătorie fără întoarcere. N-o voi uita niciodată. Nu doar că mi-a schimbat viața. Foarte probabil, a contribuit la faptul că nu mi-am pierdut mințile.

Odihnească-se în pace.

duminică, 14 ianuarie 2018

Scurte de duminică seara


* E foarte emoționant să asiști, chiar dacă - în mod firesc, date fiind împrejurările, numai de pe margine - la un moment de triumf profesional al soțului tău. Puține lucruri sunt mai frumoase și puține clipe mai memorabile decât să te îmbeți de aplauzele unei întregi săli, care-i sunt adresate. 

* Cântarul îmi spune că am slăbit 3 kilograme în ultimele două săptămâni. Ține-m-ar. Da' e foarte plictisitor să mănânci mere în loc de napolitane cu cremă caramel și să bei apă în loc de Dr. Pepper, vă spun.

* Am reușit să bramburesc niște programări. Cre'că de la cura de slăbire mi se trage, că nu mă mai pot concentra. Cre'că sigur. 

* Mi-am făcut programare pentru operația de implanturi dentare. Medicul chirurg e ”galonat” (în sensul că are două titluri de doctor, experiență îndelungată în domeniu și numeroase referințe mai mult decât entuziaste), dar nu e deloc genul meu. Adică nici nu are peste 50 de ani, nici nu seamănă cu Zubin și nici ochelari nu poartă. S-alege prafu' de criteriile mele estetico-medicale, lumeeee.

Am citit undeva că a lăsa vasele nespălate este direct proporțional cu iubirea de sine. Mă uit spre chiuvetă și constat că mă iubesc nespus.

* La naiba cu ziua de luni, că mai bine mă făcea mama.... rentieră, ca să nu zic altcumva. 

* Apropo de luni, habar nu am câte zile lucrez săptămâna asta. Cinci, sigur nu. Mai probabil șase, că prestăm și sâmbăta. Și, deloc exclus, șapte, că duminică se vor face niște update-uri în sistem și, ca de obicei în astfel de împrejurări, trebuie să rulăm câteva teste pentru a ne asigura că nu s-a bușit minunăția de sistem. Iar eu sunt Key User, deci treaba asta cade-n sarcina mea.
- Când pot să-mi iau liber săptămâna viitoare?, m-am interesat suav, din vreme.
- Ahrrrmffdhmmm, păi stai, să vedem, să plănuim.  Nu știm.  Da' de ce?

Chiar așa, de ce? Stau și eu și mă-ntreb =)))) 

marți, 9 ianuarie 2018

Globurile de Aur 2018: all (in) black și-o curcă despuiată


Anul trecut n-am scris nici despre rochiile de la Globurile de Aur, nici despre cele de la Oscar. Traversam o perioadă cam turbulentă și aveam mai puțin chef ca oricând de acest subiect. În același timp, constat că anul ăsta nu sunt prea multe de scris, dat fiind faptul că actrițele au abordat, în covârșitoarea majoritate, ținute de culoare neagră - în spiritul lui #metoo, care a făcut ravagii. Și bine că a făcut.... gemea covorul de câtă mizerie se adunase sub el de-a lungul anilor. 

(Off topic: îmi pare foarte rău, nespus de rău pentru Kevin Spacey. Dar dacă e adevărat fie și numai jumătate din ceea ce se vehiculează în presă, și-a pus singur cruce carierei). 

Revenind la rochii, se putea să nu se ițească vreo curcă nonconformistă, care să iasă din rând și să nu respecte codul cromatic? Anul acesta, curca s-a numit Blanca Blanco. Habar n-am cine e duduia, drept să spun. Și văzând-o în ce hal s-a îmbrăcat, sau mai bine-zis nu s-a îmbrăcat, concluzionez că nu pierd nimic. 


Zici că-i de pe ștrase. Ba uneori parcă și fetele alea arată ceva mai cumsecade. 

Nicole Kidman a fost elogiată pentru ținuta ei, dar personal rochia mi se pare destul de banală. Adică știu că negrul e menit să fie sobru - asta era și ideea, de fapt - însă croiala poate conferi personalitate inclusiv acestei non-culori.


Cât despre coafură, serios acuma... ce-i cu lațele alea atârnânde?

Mă uit la Naomi Campbell și aproape-mi vine să aplaud. E perfectă, pur și simplu perfectă. 


Și după aceea mă uit la Sarah Jessica Parker și mă-ntreb când și de ce i s-o fi aburit oglinda.


Rochia aia pare făcută din resturi provenite de la alte ținute. Nu vi se pare? 

Despre Heidi Klum am mai mormăit eu acum vreo doi ani că a furat paiele pentru cuibar ale cocorilor.


Bag seama că anul ăsta a recidivat. Iar intră cocorii în grevă c-au rămas fără paie... să vedeți de n-o fi așa. 

Jessica Biel mi-a plăcut de asemenea, chiar dacă ținuta n-a fost complet neagră - dar are un chichirez, un chelcășoz atrăgător. 


Un plus pentru coafură și machiaj, din ce-am văzut până acum îmi par printre cele mai reușite. 

Nu știu cine e Tracee Ellis Ross, dar outfit-ul e deosebit de interesant, cu bonus pentru turban.


Știți ce-i mai lipsește lui Alison Sudol (oricine-o fi respectiva, că nici de ea n-am auzit)? Peștele de sticlă, asta-i mai trebuie, ca să se asorteze la mileurile alea tuflite pe fusta dânsei. 


Și părul.... cred că i s-a făcut milă de cocorii lăsați de Nicole Kidman fără paie și s-a gândit să compenseze nițel lipsa lor.

Trăgând cortina și peste ediția de anul acesta a Globurilor de Aur, nu pot spune că am rămas neapărat cu ceva memorabil în ceea ce privește ținutele. Păi dacă n-a fost și Björk. Având în vedere celebrul antecedent cu rochia-lebădă, nu m-ar fi mirat să apară acum costumată-n corb și să recite cu aplomb celebrul poem al lui Edgar Allan Poe.

duminică, 7 ianuarie 2018

Două romane, polițiste și nu prea


După decepția pe care-am avut-o cu ”Origini” a lui Dan Brown, am citit în viteză alte două cărți - una cu recenzii foarte bune, cealaltă așa-și-așa. Ambele mi-au plăcut - culmea, mai mult mi-a plăcut cea de-a doua, cu recenzii ”călduțe”.

Așa că m-am gândit să scriu despre ambele în același text, nefiind niciuna atât de complexă încât să-i dedic un articol separat (și nici atât de dezamăgitoare încât s-o boscorodesc în mod special).

 ”Evanghelia după Iuda”, de Adam Blake 

Însuși titlul e de natură să intrige. Cum vine asta... Evanghelia lui Iuda. Păi ăsta a fost paria incontestabil al Noului Testament, mizerabilul trădător vrednic de dispreț șamd. Ceva-ceva știam eu dinainte - că s-ar fi descoperit un manuscris în anii '70, care-ar data din anul 280 d.Hr. și care s-ar fi dovedit a fi Evanghelia lui Iuda. Nu pricep cum de-ar putea fi, în condițiile în care Iuda s-a sinucis cu puțin timp înainte de răstignirea Lui Iisus, așadar în anul 33. De unde și până unde scrierea asta datată 247 de ani mai târziu? Cine este autorul? Cineva care-l cunoscuse pe Iuda? Însă cum mai putea fi în viață după atâta vreme?

În fine, astea-s detalii. Revenind la carte, avem - dacă pot spune așa - schema clasică a thriller-ului religios. Un savant istoric moare în urma unei căzături pe scări și, cu toate că poliția clasează inițial cazul ca fiind un accident, ancheta este redeschisă în urma insistențelor surorii acestuia. Părând la început un caz tipic de ”acul în carul cu fân”, investigația devine interesantă în momentul în care detectivii găsesc dovezi de necontestat care demonstrează că savantul a fost omorât. Și mai interesant e că-n paralel se descoperă că moartea altor doi experți nu fusese accidentală. Iar aceștia doi lucrau la traducerea aceluiași document ca și primul savant. 

Ceea ce la început părea un caz relativ simplu - ”cine știe ce relicve or fi atras atenția vreunui grup de fanatici ” - se complică tot mai mult pe măsură ce în poveste apar un fost mercenar care-și caută familia dispărută și, pe de altă parte, investigația este îngreunată de niște personaje... ciudate. Tineri, foarte atletici și bine pregătiți din punct de vedere fizic, ei omoară cu o ușurință considerată șocantă. ”Rana nu era atât de gravă, n-ar fi trebuit să moară”, spun medicii, până când ajung la concluzia că lama cuțitului fusese înmuiată într-o substanță anticoagulantă, deci victimele mor nu din cauza rănii în sine, ci a pierderii de sânge. Însuși cuțitul e foarte ciudat - ”sica”, o lamă folosită în timpul ocupației romane din Israel și Palestina.
Cine-ar mai utiliza așa ceva după aproape 2000 de ani?
Cine are cunoștințe de medicină atât de avansate încât să folosească anticoagulante pentru a-și omorî victimele, dar în același timp ucide cu o armă veche de milenii?
Și dincolo de toate astea, care este explicația faptului că dubioșii asasini plâng cu lacrimi de sânge?

După cum știți nu prea dau spoilere, așa încât veți afla răspunsurile dacă veți citi cartea. Pe mine nu m-a dezamăgit, cu toate că motivația crimelor în sine mi s-a părut cam subțire.

”Unul dintre noi minte”, de Karen M. McManus

În cartea aceasta am ”identificat” parțial modelul din ”Cursa de șoareci” de Agatha Christie. Șase persoane - cinci elevi și un profesor - intră într-o clasă, iar după o oră unul dintre elevi moare.
Moare după ce bea un pahar cu apă.

Ancheta ulterioară dovedește că-n pahar erau urme de unt de arahide, victima fiind alergică la arahide.
Fiecare dintre cei prezenți ar fi avut un motiv pentru crimă, deoarece fiecare are un secret pentru care-ar fi dat orice să nu fie dezvăluit.
Este însă criminalul unul dintre ei? Poate... sau poate nu.

Dincolo de intriga polițistă în sine, cartea este interesantă prin prisma evidențierii conflictelor care apar între adolescenți și a aspectelor minore, care - la vârsta respectivă - capătă proporții de tragedie greacă. Loialitatea este iarăși un aspect foarte iscusit exploatat.
Romanul captivează mai ales pentru că-n final, fiecare dintre cei patru se dovedește a fi în stare de lucruri de care nimeni nu l-ar fi crezut inițial capabil.  Și totul, în numele păstrării imaginii pe care e convins că ar trebui să și-o impună.

Deznodământul ar fi putut păcătui prin banalitate, dar un ”twist” de ultim moment salvează magistral situația. ”Unul dintre noi minte” e mai mult decât un simplu roman polițist de tip ”whoddunit”. Este o carte despre dramele liceenilor aflați în permanent conflict atât cu sine, cât și cu familiile și-n general cu orice înseamnă autoritate.

În încheierea acestor mini-recenzii, sunt curioasă dacă a citit cineva tetralogia Elenei Ferrante. O am pe lista de lectură și am auzit numai lucruri bune despre ea. Dar mi-e de pomul lăudat, știți voi...

joi, 4 ianuarie 2018

Șapte non-rezoluții de început de an


Așa cum se-ntâmplă de regulă - a început noul an, nu mai ai loc să te-nvârți de rezoluții și decizii definitive. Adică, mă rog. Definitive până luni dimineața, când ar trebui să purcedem și să unim vorba cu fapta 😃 Să mâncăm sănătos, să ne-apucăm de învățat sanscrita, să înlocuim mai frecvent Facebook-ul cu o carte sau în cel mai rău caz cu un articol din ”Dilema Veche”, să mergem la fitness... etc etc. 


Ei bine, vorba lui Caragiu în sceneta cu Octavian Cotescu, eu zic ceva invers 😃 Cu alte cuvinte și inspirându-mă dintr-o cărticică pe care-am primit-o cadou de la o colegă de serviciu la Secret Santa, iată câteva chestiuni pe care cu siguranță n-o să le fac în 2018.  Nici în 2025.  Nici mai la vale. 

1) ”Păstrează tăcerea o zi întreagă”.
Cu desăvârșire imposibil, ar spune orice persoană care mă cunoaște - și mare dreptate ar avea. Cum să tac, dom'le, păi n-ar fi păcat să nu mă exprim? 😃 

2) ”Asamblează un dulap de la Ikea”.
Ce face??? La câte șurubele și piulițe au ăia, n-aș fi în stare să-nchiolez nicio ușă de la dulap. Sunt antitalent în ce privește meșteșugurile astea. Ca să fie clar cum stau lucrurile, pentru mine a fost o mare victorie faptul c-am schimbat becul în baie.

3) ”Înoată în mare complet dezbrăcată”.
Chestia asta e romantică numai în filme. Apa mării, eventual sub clar de lună, Jose Armando, iubire-adevărată, alea-alea. Mda, vezi să nu. În primul rând, m-aș simți vulnerabilă. Și pe urmă, n-aș scăpa niciun moment de senzația, întemeiată sau nu, că-mi pătrunde ceva pe undeva

4) ”Învață să te orientezi”.
Io? Nu reușesc nici cu Google Maps. Am sistem de navigație la mașină și cu el o scot la capăt când e vorba de trasee necunoscute. Ce-i drept, e conceput ca pentru tâmpiți (idiotensicher, vorba nemților, adică asigurat pentru idioți).

5) ”Dă-te cu tuș de ochi fără să te murdărești”. 
Sunt la fel de talentată la chestia asta ca și la asamblarea mobilierului de la Ikea. Am încercat, nu spun că n-am încercat. La cum am reușit să mă pictez pe moacă, mă și mir că nu l-am înghițit.

6) ”Parchează perfect cu spatele”. 
Fără de-astea că stricăm pacea, da? Eu parchez numai cu fața, de preferat pe stânga. Și dacă nu găsesc un loc de parcare corespunzător, caut până găsesc. Am zis.

7) ”Îmbăiază-te în șampanie”.
Altă treabă n-am, drept să spun. Ce, eu sunt Marylin Monroe care s-a scăldat într-o cadă în care se turnaseră 350 de sticle de șampanie? Ca și îmbăiatul în mare fără costum de baie, e romantic numai în pelicule siropoase.

Acestea fiind zise, voi ce NU veți face în anul care tocmai a început? 

marți, 2 ianuarie 2018

Prosit 2018! :)


La mulți ani și bine v-am găsit în 2018, oamenii mei 🙂 Vă doresc să aveți parte de un an cu nenumărate motive de recunoștință, cu sănătate și cu prea-plin sufletesc pentru voi și toți cei dragi vouă 🙂

Așa. Voi ce faceți? Sper că sunteți mai puțin activi ca mine, care azi am condus 360 de kilometri (venind de la jupânul), am lucrat și apoi am mai condus 45 până acasă. Deci în total mai mult de 400 de kilometri și o zi de muncă. Pupa-m-aș pe frunte de vrednică ce sunt. Poate veni și Apocalipsa în noaptea asta, are zero șanse să mă trezească. 

Revelionul l-am petrecut în pijamale, dar cu șampanie și uitându-ne din balcon la artificii. După aceea am urmărit un film cu Robert De Niro și Anne Hathaway - ”The Intern”, o comedioară simpatică din 2015. Am mai stat de vorbă, am mai tras din (sau de) șampanie, având grijă să mai lăsăm ceva și pentru a doua zi la concert, după care eu am mai citit până spre trei dimineața. 

Pentru momentul Concertului de Anul Nou m-am pregătit conștiincios: cafea (normal că) aveam, șampanie păstrasem și drept gustare - o stea din ciocolată cu alune. Păi ori ne uităm, ori nu 😃

Cu riscul de-a părea cârcotașă... mi-a plăcut în alți ani mai mult. Concertul din 2016 dirijat de Mariss Jansons a fost extraordinar, probabil una dintre cele mai bune ediții din ultimul deceniu. 
(Asta ca să nu ziceți că spun numai de Zubin 😃 Dar concertul din 2016 chiar a fost superb).

Ieri însă... mi s-a părut cam fără sare și piper, Riccardo Muti a fost cam bățos și sobru, nu a comunicat aproape deloc cu publicul și relativ puțin cu orchestra. Adică a lipsit acel ”je ne sais quoi”, acel factor nedefinit care te face să-ți simți sufletul ca un balon roz cu heliu. Probabil asta inclusiv ca urmare a faptului că n-a dirijat pe de rost, ci a avut partituri. Adevăru-i că, la calibrul lui Muti și ținând cont de anvergura evenimentului, te-ai fi așteptat să învețe piesele. 
”Un dirijor trebuie să aibă partitura în cap, nu capul în partitură”, spunea la un moment dat Herbert von Karajan și mare dreptate avea. Sigur, exagerez un pic, dar chiar cred că altfel ar fi fost concertul în absența partiturii.

Comentatoarea de la postul german spunea că Muti e tipul de dirijor în general pasiv și care ”lasă orchestra să se desfășoare în voia ei”. În umila mea opinie, poate-ar fi fost de dorit să fie mai implicat. Muzicienii au cântat cum era de așteptat, adică excepțional, dar dirijorul e unul dintre personajele principale, de la care lumea are în general așteptări ridicate.
Mă rog, pe pagina Filarmonicii reacțiile au fost în mare parte entuziaste, însă am văzut și câteva opinii asemănătoare cu a mea. Unii erau de părere că anul trecut a fost mai frumos și sunt de acord cu ei. Ok, poate mai puțin cu don'șoara care se extaziase cu vreo 3 semne de exclamare că ”maestro Dudeman is the best!!!”. Serios, păpușă, pe cuvântul tău că Dudeman îl cheamă? 🙄

Baletul mi-a plăcut însă foarte mult, a fost așa o revărsare de culoare, de frumusețe, de bucurie, de lumină, de exuberanță, de soare... 🙂

După concert am lenevit, iar seara am ieșit la un restaurant grecesc. Dacă o fi să mergem în Grecia, cum îmi doresc, sper să-mi aduc aminte că vinul grecesc e slab.  Foarte slab.  Ca apa diluată de slab.

Acestea fiind spuse, pe cai și în 2018 să pornim! 🙂