duminică, 19 noiembrie 2017

”Murder on the Orient Express” (2017)


Dintre toți spectatorii care s-au aflat în seara asta la cinematograf în Bayreuth și au urmărit ”Crima din Orient Express”, cea mai recentă ecranizare a celebrului roman de Agatha Christie, mă hazardez să cred că o singură persoană recitise în câteva ore cartea, pentru a-și împrospăta amintirile și a nu trebui să se concentreze pe indicii, putând astfel să savureze filmul în sine. 


Persoana respectivă, după cum lesne vă puteți închipui, sunt eu. Am fost foarte, foarte curioasă de acest remake și mai ales de noul Poirot, interpretat de Kenneth Branagh. La punctul acesta trebuie să spun că, deși cel mai cunoscut Poirot rămâne David Suchet - despre care sunt de acord că a făcut un rol extraordinar - mie cel mai mult mi-a plăcut partitura lui Peter Ustinov. Cu toate astea însă, am urmărit filmul cu obiectivitate (faptul că recitisem romanul și cunoșteam bine intriga mi-a permis să mă ”detașez” un pic de acțiunea în sine și să urmăresc și alte aspecte). 

”Verdictul” meu de cititor pasionat al Agathei Christie și de consumator fidel al ecranizărilor scrierilor sale este că filmul acesta e atât de slab, încât mai mare păcatul de distribuția excelentă. Nume mari (Johnny Depp, Penelope Cruz, Judi Dench), care s-au potrivit prea puțin în rol, de parcă ar fi îmbrăcat niște haine prea strâmte. Singura care mi s-a părut veridică a fost Michelle Pfeiffer, dar chiar și așa, prestația ei a fost foarte ”ciuntită”  - când, de fapt, era unul dintre rolurile-cheie. 

Scenariul - slab și diluat până la stadiul de peltea de dude. Dacă nu știai subiectul, nu prea aveai mari șanse să înțelegi motivele pentru care se întâmplă una sau alta. Bunăoară, pe pagina de Facebook dedicată, un tip întreabă: 
- Totuși de ce a fost omorât individul, că eu n-am înțeles. 
Hăhăieli și miștouri, pfua n-ai priceput nimic din film, până când tot el elucidează:
- Pentru că-i jefuise pe ăia.
Alții - destul de mulți, spre mirarea mea - par să fie convinși de faptul că autorul crimei e conductorul.

Este momentul să spun că-n această poveste nu e vorba de niciun jaf, iar cât despre conductor.... cei care ați citit cartea știți cum stau lucrurile de fapt. Dar cumva nu mă mir că s-au creat confuzii. Acțiunea e foarte fragmentată, sacadată aș putea spune, au încercat să ”înghesuie” prea multe detalii din carte în nici două ore de film și, deloc surprinzător, nu le-a reușit. Cu toate astea, nici meritul de-a fi reprodus cu fidelitate povestea nu le poate fi atribuit. 

Un alt ”păcat” de neiertat, în opinia mea, îl constituie faptul că nu au făcut din Orient Express un personaj în sine, așa cum s-ar fi cuvenit. Este cel mai luxos tren de pasageri existent și e suficient să arunci un ochi pe pagina oficială ca să-ți dai seama ce decoruri s-ar fi putut realiza. Abia așteptam să văd asta și am fost decepționată: decorul e simplu, cenușiu, anost. Practic, dacă nu ar fi titlul, nimic nu ar lăsa să se vadă că acțiunea se petrece într-un mijloc de tranport exclusivist. Singurele imagini spectaculoase sunt cele din exterior, dar prea puțin pentru a compensa ceea ce lipsește. 

Și-acum ajungem la Poirot. Vai de lume.... Agatha Christie s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce-au izbutit din celebrul ei detectiv belgian. 
Kenneth Branagh zicea la un moment dat că intenția lui a fost să creeze un ”Poirot modern, de vârstă mijlocie”. Toate bune, dar atunci nu se mai numește ecranizare - adevăratul Poirot are peste 60 de ani și nu e deloc modern - ci este cel mult o... reinterpretare, una deloc reușită din punctul meu de vedere.

Kenneth Branagh în rolul lui Hercule Poirot

Păi hai să vedem, cum e Poirot cel din poveste? E un bătrânel plinuț, deosebit de elegant, tipicar, pedant, cu o mie și unu de ticuri și foarte, foarte atent la înfățișarea sa. Când colo, în filmul ăsta Poirot calcă din greșeală într-o mare balegă și, în loc să fie oripilat, calcă și cu al doilea picior, chipurile ca să-și murdărească pantofii simetric. Oh, please. Același Poirot, a cărui deviză este ”ordine și metodă”, nu ezită să forțeze încuietoarea unui compartiment cu măciulia propriului baston. Să fim serioși... autenticul Poirot ar fi fost scandalizat numai la gândul de-a intra cu forța undeva.
Și astea mai treacă-meargă, însă când l-am văzut mergând pe acoperișul trenului staționat și acoperit de zăpadă (el, care-n original e un ipohondru și stă înfofolit inclusiv pe arșiță, ca să nu îl ”tragă curentul”) și mai ales, angajat în luptă corp la corp cu un tip.... să mă iau cu mâinile de cap și alta nu. Să vedeți karate și ”fente” la Poirot, l-a bătut pe ăla de i-au mers fulgii.  Aceia dintre voi care cunosc personajul sunt cu siguranță la fel de consternați ca mine :))

Una peste alta, nu-mi pare rău că am văzut filmul ăsta, dar nu l-aș numi ”ecranizare după Agatha Christie” și nu l-aș recomanda nimănui. Versiunea cu David Suchet este incomparabil mai bună și mai ”Agatha-Christie-like”. Acestea fiind spuse, mă duc să revăd niște secvențe cu Peter Ustinov, simt nevoia să-l evoc pe adevăratul Hercule Poirot, ”omulețul cu capul în formă de ou și o fenomenală pereche de mustăți”. 

vineri, 17 noiembrie 2017

Salată de weekend (XV)


Hai că dacă tot stau azi acasă (lucrez mâine, să nu credeți că am dat în răsfăț excesiv), pot să amestec vreo câteva ingrediente...

1) La câteva zile după extracția dentară, m-am pricopsit cu un herpes. Se confirmă ceea ce mi-a scris o comentatoare la articolul dedicat, anume că sistemul imunitar tocmai a încasat un bobârnac. Bun, înțeleg și accept asta, dar, vorba lui Caragiu, păi bine mă maestre, mă... herpes ți-ai găsit?? O gripă nu nimereai și tu, măcar să stau câteva zile acasă și să am timp de citit în vârful patului? Herpes, care e doar enervant și inestetic? 
Apropo de asta, folosesc pentru prima dată plasturii invizibili Compeed (crema cu Aciclovir n-are niciun efect la mine, cu ocazia asta mi s-a confirmat din nou). După prima noapte, mă declar mulțumită - am scăpat de senzația de mâncărime și nemernicul pare neutralizat. Dar e tot acolo, deci îl plasturizez în continuare. 

2) A fost prezentat oficial succesorul lui Musiu Șarl. Ce să zic, mulțumesc Cerului că am schimbat anul trecut departamentul. Îl știu pe individ, e de vreo 3 ani în firmă și e genul important, antipatic și-atât de cu nasul pe sus, că-i ninge-n creier. M-a scos din sărite de vreo două ori, când ne-am intersectat în niște probleme și apoi am reușit să-l ocolesc cu succes. Ideea că ar fi putut fi șeful meu face să mi se încrețească pielea. 
Nu-i invidiez deloc pe colegii de la secția de sortare/ ambalare. După ce timp de 6 ani și jumătate ai avut un șef pur și simplu extraordinar, să te pomenești cu unul ca ăsta... va fi o nucă tare și foarte, foarte amară. 

3) După istoria cu Montblanc (cărora, apropo, le-am scris și nu am primit niciun răspuns; halal Customer Care, la asemenea blazon...), m-am războit cu o duduie de la un magazin de încălțăminte. Nu voiau să accepte returnarea unei perechi de ghete purtate doar câteva ore, în interior (deci nu pe stradă) și care se dovediseră prea strâmte, deși erau numărul meu și la proba de câteva minute în magazin păruseră în regulă. De fapt, erau mai mult decât strâmte; erau un veritabil instrument de tortură.
- Le-ați cumpărat acum o săptămână, de ce nu ați revenit imediat cu ele?
- Pentru că programul meu de lucru nu mi-a permis.
- Păi și noi ce garanție avem că nu le-ați purtat decât câteva ore?
- Dacă vă uitați la ele, atât pe dinăuntru cât și pe talpă, o să constatați că sunt, practic, noi. 
- Nu știu ce să spun, uitați aici o scamă neagră.
Întind mâna, îndepărtez scama. 
- Nu știu, nu merge așa, a trecut o săptămână.
- Politica magazinului acordă un interval de retur de 14 zile. 
(Mă documentasem în prealabil).
- Da, dar nu avem nicio siguranță că...
Începusem să mă enervez. 
- Doamnă, ce preferați: mă duc la Protecția Consumatorului sau le iau înapoi, le port două zile până-mi apar răni, mă duc la medic și cu adeverința primită vă fac reclamație? 
S-a uitat la mine de parcă ar fi văzut un elefant pe schiuri.
-... ăăă, poftim??
- Dacă nu-mi acceptați returul, îmi rămân numai cele două variante pe care vi le-am menționat. 
Începe să scrie un bon, în silă.
- Bine, de data asta merge, dar să știți că v-am notat numele, nu mai acceptăm retururi de la dumneavoastră.
M-am uitat ”drăgăstos” la ea. 
- Ați făcut ce anume?
- Păi da, după cum v-am spus, nu avem nicio garanție că...
- Doamnă, sunteți conștientă că tocmai m-ați anunțat că-mi veți încălca drepturile?
Scrie, tăcută, bonul, îmi dă banii, semnez de primire. Plec, nu înainte de-a o informa că povestea asta va ajunge la superiorii ei. Chestiune de care, între noi fie vorba, nu-s convinsă. Dacă Montblanc mi-a dat flit, unui magazin de încălțăminte cu atât mai puțin o să-i pese de reclamația mea. 
Mi s-a reconfirmat o chestie, însă: e foarte utilă menționarea Protecției Consumatorului. 

4) Duminică mă duc la cinematograf, yupiii. N-am mai fost de aproape 8 ani (când ne-am dus să vedem ”Avatar” în 3D). Acum merg pentru că țin musai să văd ”Crima din Orient Express”, după romanul Agathei Christie. Am citit cartea, știu ”whodunnit”, dar mă duc atât pentru realizare, despre care am citit că este excelentă, cât și pentru distribuție, care e din categoria ”Crème de la crème”. Revin cu relatarea experienței. 

duminică, 12 noiembrie 2017

9 lucruri fără de care nu aș putea să trăiesc


De curând, Miruna - unul dintre puținii bloggeri pe care-i citesc regulat - a publicat un fel de leapșă care mi-a făcut imediat cu ochiul. Nici n-a trebuit să mă gândesc prea mult, de fapt, pentru a-mi alcătui lista.

Așadar, în ordine aleatorie...
 
Ochelari
Cu miopie medie spre forte (slavă Domnului că există indicele de refracție mare, că altfel aș fi purtat pe nas două funduri de sticle de Coca-Cola), cred că nu mai e nevoie să detaliez de ce nu pot să-mi imaginez viața fără ochelari. Dincolo de absoluta lor necesitate, aș mai avea un motiv, totuși: de 16 ani de când îi port permanent m-am obișnuit atât de mult cu ei încât au devenit parte din mine, mă reprezintă, mă identific inclusiv cu și prin ei. Poate inconștient mă și ascund în spatele lor, nu știu. Ultima dată am purtat lentile de contact la propria nuntă și, cu toate că m-am simțit foarte bine cu ele, parcă nu eram ”eu” și din când în când mă căutam de ochelari pe nas, uitând că nu-i am. 

Cafea
Aici e foarte simplu: dacă n-apuc să o beau pe-ndelete în zori, nu sunt decât vag o ființă umană. În niciun caz socială. De fapt, dispoziția mea până la prima cană de cafea a zilei e ceva gen ”Silence! I kill you!”. Îmi asum faptul că sunt dependentă de cafea și n-am niciun regret. O râșnesc eu însămi, iubesc aroma de cafea proaspătă - nu de puține ori îmi ”bag” nasul în cuva râșniței, pentru a savura acest miros - și mă încarcă de energie. Mai degrabă aș renunța la dulciuri decât la cafea (dar să nu ne gândim la chestiuni atât de barbare).

Telefon
Îmi place foarte mult telefonul meu (sunt fidelă iPhone-ului și asta nu se va schimba prea curând), dar nu din motivul ăsta nu mi-aș imagina viața în absența lui, ci pentru că-n societatea de azi... a devenit un accesoriu indispensabil. Așa că dacă tot nu mă pot lipsi de el, măcar să fiu in love cu dânsul 😀 Și sunt!

Mașina 
La o navetă de aproape 2.000 de kilometri pe lună, e cam greu fără mașină. Iar dacă ne gândim că transportul în comun pe distanțe mici este un veritabil coșmar logistic, devine evident că nu mă pot lipsi de draga de Blackie (nu vă lăsați înșelați de nume, e albă, dar am decis că numele ”Blackie” i se potrivește având în vedere că interiorul e de culoare neagră. Admirați gândirea creativă, mulțumesc foarte mult 😀). Dacă trebuie dusă o zi în service, intru în fibrilații și mă stresez cu măcar o săptămână înainte la ideea mașinii de închiriat pe care ar urma s-o primesc în situația respectivă. 

Crema de zi
De obicei folosesc Nivea sau Dr. Pierre Ricaud, dar momentan am una de la Clinique (primită cadou și e-n regulă, dar când o termin, mă-ntorc la credincioasa mea Nivea). Fapt e că mi s-ar usca tenul ca pergamentul dacă nu m-aș cremui zilnic, o dependență care nu mă deranjează deloc însă. Mai demult obișnuiam să experimentez și să alternez mereu mărcile produselor folosite, dar îmbătrânesc pesemne și-mi vine mintea la cap. Cel mai bine îmi priesc produsele Nivea și Dr. Pierre Ricaud și nu mai am chef de teste (care de cele mai multe ori mă fac să regret banii dați).
 
Laptop
Când a fost în service în primăvară, nu mi-am găsit liniștea până când nu l-am adus acasă. Îmi lipsea teribil, mă foiam, nu era la fel, lipsea ceva esențial din viața mea. Comunic, citesc, scriu, ascult muzică (am primit de ziua mea o boxă Bluetooth și cu totul aaaaltfel ascult de-atunci muzică clasică), mă uit la filme... Practic vorbind, având în vedere că jupânul e la 300 de kilometri distanță, laptopul îmi ține de urât.

Șervețele umede pentru ochelari
Ochelariștii mă vor înțelege: nu suport nici cea mai mică pată / părticică de amprentă /  picătură pe lentile. Batistele alea speciale din microfibre sunt utile până la un punct, dar după câteva săptămâni se impregnează cu ”depuneri” ca urmare a curățării lentilelor și nu fac decât să mâzgălească în loc să curețe. Am încercat, desigur, să le spăl, dar n-au mai fost la fel după aceea. Drept pentru care prefer șervețelele de unică folosință - de obicei sunt atentă să am câteva în poșetă.

Apa caldă
Banal, s-ar putea zice, nu? Și totuși, cât de importantă este... Nu o dată mi se întâmplă ca, în timp ce mă răsfăț la duș sub jetul de apă caldă și-n clăbuci parfumați, să mă gândesc la prizonierii din lagărele de tragică amintire. Nu știu de ce-mi vin în minte, poate de unde am citit mult pe tema asta, am văzut filme și am vizitat lagărul de la Dachau (o experiență la finalul căreia nici apă să beau nu-mi mai trebuia). Nu aveau oricum posibilitatea să se spele prea des, iar când o făceau, apa era rece ca gheața. Și gândindu-mă la asta, mă simt teribil de norocoasă și de răsfățată.

Ața dentară & periuța de dinți electrică
Le-am pus pe amândouă pentru că le consider un ”item” de sine stătător. Nu aș putea renunța la niciuna dintre ele. Îmi simt dinții ”ne-curați” dacă nu folosesc ața dentară. Iar periuța manuală ar fi pentru mine ca și cum, după Volkswagen 7, aș conduce un Trabant.
Independent de asta, cred că devin oarecum obsedată de igiena dentară. Faptul că am avut o carie silențioasă care mi-a distrus o lucrare și m-a transformat în ”candidat” pentru implanturi m-a cam demoralizat. Cu toată grija mea, n-am putut evita să se întâmple asta. Fir-ar să fie.

Chiar mi-a făcut plăcere să trec în revistă accesoriile care-mi sunt indispensabile (e un exercițiu de sinceritate cu sine foarte util) și vă invit s-o faceți și voi, dacă aveți chef :) Așadar, fără câte lucruri nu puteți trăi?

joi, 9 noiembrie 2017

La dentist, dar fără Guantanamo


Au fost odată ca niciodată.... că de n-ar fi, tare bine-ar fi (fost), niște postări pe blog referitoare la peripețiile mele pe scaunul stomatologic. Pe diverse scaune, mai bine-zis - din Piatra Neamț, din București și, mai târziu, din Germania. Ultimul post dedicat e din 2013, nu că de-atunci n-aș mai fi fost la dentist :)) dar n-am mai avut lucruri importante și / sau serioase de făcut. Verificat lucrările făcute cu ani în urmă, căutat de carii (n-am), periaj profesional. 

Medicul meu - adică, mă rog, cel pe care-l avusesem la început - a predat între timp ștafeta unui asociat mai tânăr, care inițial mi-a făcut o impresie bună, dar cumva n-am scăpat niciodată de senzația că e oarecum superficial, că se uită ”pe deasupra”, că nu explică mare lucru. Am continuat să merg la el - și să am încredere - până la cea mai recentă programare făcută pentru periaj. ”Hopa”, zice asistenta, oprindu-se din râcâit, ”de sub lucrarea asta iese puroi”. 

Lucrarea - o punte pusă tot la cabinetul lor, cu 7 ani în urmă. Pe moment nu mi-am făcut prea mari griji, știți cum e - atâta vreme cât nu te doare... ”Hai să vă vadă medicul”. În fine, doctorul a constatat și el că e o infecție acolo (câtă perspicacitate) și-a urmat o radiografie care-a evidențiat o carie silențioasă... care nu durea pentru că nervul era mort de la Revoluție, dar se extindea treptat, urmând ca la un moment dat infecția să ajungă la os. Nu bun. 

”Ce-i de făcut”, întreb. A, zice, ”păi dintele nu mai poate fi salvat, lucrarea e compromisă, trebuie implanturi, nu e chiar urgent, veniți anul viitor, se pun ușor, cu anestezie locală”. Stai, stai. Mi se învârtea capul. Frățiwhere, eu am venit pentru un periaj banal și tocmai am aflat că am o problemă care necesită oarece intervenții, ia-mă ușurel. ”Stați liniștită, nu cred că se agravează prea curând, dar să nu așteptați până vi se umflă obrazul”. 

N-am stat deloc liniștită. Mi se părea superficial - ba chiar nițel iresponsabil - să mă trimiți acasă cu o infecție, zicându-mi să revin la anu'. Am căutat alt cabinet, orientându-mă după evaluările făcute de pacienți pe care le-am găsit pe Internet și... după instinct. Spun la telefon că vreau să solicit a doua opinie, primesc programare în câteva zile. 

Doctorița, o zgâtie blondă cam de vârsta mea și plină de energie, mi-a plăcut din primul moment. A cercetat fiecare dinte în parte, a studiat radiografia (pe care am refăcut-o la ei), s-a consultat și cu șeful cabinetului, care i-a confirmat ce-mi spusese și ea deja: într-adevăr dintele nu mai poate fi păstrat, împreună cu el dispare și puntea, deci aia e. Numai că, spre deosebire de fostul, de acum, medic al meu, aici mi s-a spus clar și răspicat: dintele trebuie scos cât mai repede. Caria n-o aveți de azi, de ieri, dar apariția puroiului e încă un argument că infecția evoluează și dacă apucă să ajungă la os, va fi rău. Foarte rău, chiar.
Întreb despre implanturi. ”Despre asta se poate discuta în liniște după ce îndepărtați pericolul”. Aha, deci aici nu mi s-a spus să revin ”anul viitor, preferabil înainte să se umfle obrazul”.

Având în vedere modul serios în care m-au abordat, l-am dat naibii pe fostul medic și azi am avut programare pentru evacuarea inculpatului, la acest al doilea cabinet - unde m-am ”strămutat”.

N-a fost rău, deci deocamdată nu vorbim despre Guantanamo :)) Cât timp și-a făcut efectul anestezia, doctorița mi-a povestit ce va face și mi-a dat instrucțiuni pentru azi. A urmat vreo jumătate de oră de lucru cu freza și alte felurite scule - pentru mine, doar plictisitor, că n-am simțit absolut nimic :)) - apoi a apărut în scenă un clește. Hait. Mă rog, vreo 15-20 de secunde n-a fost deloc plăcut, dar cu asta am scăpat. ”Vreți să vedeți dintele sau puntea?”. Prea mulțumesc, nu :))

Sunt acasă (cu scutire medicală, mehehe 😀) și sunt ok. M-am uitat, evident, în oglindă, însă arată foarte inofensiv. Încep să mă dezmorțesc, nu mă doare nimic, ceea ce-mi doresc și-n continuare :)) Și tocmai am reflectat că am slăbit câteva grame, având în vedere extracția 😎 Nu-i nimic, mă îngraș la loc după ce-o să am implanturi :))) Experiență la care mă gândesc deja cu viu interes.

Concluzii nu am. Nu știu dacă s-ar fi putut preveni asta, sau dacă fostul medic ar fi trebuit să fie mai riguros la controale. Cert e că nu mi-a inspirat deloc încredere felul în care m-a expediat acasă cu puroi sub lucrare, zicând să revin după câteva luni. Dacă mi-ar fi explicat importanța extracției, rămâneam la el.  

În încheiere, o ghicitoare: care credeți c-a fost ultima întrebare pusă doctoriței înainte să înceapă să-mi cânte freza în maxilar? 😀

duminică, 5 noiembrie 2017

Pe tărâm american (IX): Los Angeles - primele impresii


”După New York, în Los Angeles o să vi se pară că ați ajuns la țară”, m-a prevenit mătușă-mea, care locuiește în L.A. din 1987.  Paradoxal, perspectiva mi s-a părut deosebit de tentantă. New York-ul fusese o experiență fascinantă, ceva ce nu mai trăiserăm până atunci, dar ne și obosise. Voiam puțină liniște, voiam o zi petrecută fără planuri - ”azi trebuie să facem aia și ailaltă, să ajungem acolo și dincolo, să vizităm cutare și cutare” - și voiam un pic de laissez-faire. În definitiv, eram în concediu. 

De cum am aterizat, am simțit că e altceva. Aeroportul este, evident, semnificativ mai mic decât JFK, dar bine organizat, așa că ne-am ridicat foarte repede bagajele. Drumul cu mașina până acasă la mătușă a durat cam o oră și jumătate. Spre deosebire de New York, Los Angeles este construit predominant pe orizontală, distanțele sunt foarte mari, iar circulația cu mijloacele de transport în comun nu e nici pe departe la fel de structurată și pusă la punct precum în orașul care nu doarme niciodată. Practic, în Los Angeles nu se poate trăi dacă nu ai mașină, punct.

Între sporovăieli, exclamații și diverse întrebări - ”nu-mi vine să cred că sunteți aici”, ”nu v-ați schimbat aproape deloc de când ne-am văzut ultima dată” (n.r., acum 5 ani), ”cum vi s-a părut până acum America?”, ”mor după o cafea” (cred că e clar cui aparține ultima frază) - trăgeam cu ochiul pe geam și până să ajungem acasă eram deja fermecați de Los Angeles. Zilele petrecute acolo n-au făcut decât să confirme primele impresii. 

Los Angeles arată ca o stațiune de vacanță. Are un aer estival care te face să simți imediat atmosfera de concediu. Relaxare, palmieri, celebrul (menționat și în cântece) soare californian, Hollywwod, briza, gustul sărat de pe buze, oceanul. 
Inima mi-o luase la trap. După ce-n urmă cu o săptămână traversasem Atlanticul, acum ajunsesem la Oceanul Pacific. Nu realizasem până atunci cât de mult îmi doresc asta. Mi se împlinea, practic, un vis pe care nici nu știusem că-l am. 





Imaginile nu sunt din cale-afară de promițătoare, dar asta numai pentru că, așa cum spuneam, nu am mers foarte mult pe jos prin oraș. Urmează, însă, episoade foarte interesante. Hollywood, Santa Monica, Malibu, Santa Barbara, concert cu Mariah Carey & Lionel Richie, muzicalul ”Mamma Mia”, centrul orașului cu o clădire care se învârte, un muzeu deosebit și un episod special, despre care nu vreau să spun deocamdată decât că... a surprins pe toată lumea. ”Greta n-ar putea să facă așa ceva!”. Ba a putut 😀

marți, 31 octombrie 2017

Și dacă nu mai poți ierta?


Unul dintre cele mai dificile demersuri - dacă le pot numi așa - e să scriu un articol despre un subiect care mă arde pe suflet și care trebuie ”dat afară”, într-un proces nu foarte diferit de catharsis - dar despre care ceva mă reține să dau prea multe detalii. O scald pe după vișin... pentru că detaliile m-ar conduce într-o zonă unde nu cred că sunt pregătită să pătrund. 

Am mai scris câteva astfel de texte de-a lungul vremii și chiar dacă n-am pus punctul pe ”i”, mi-a făcut bine... mi-am mai limpezit gândurile care se ciocneau unele de altele ca bulele de aer în globurile decorative și am mai descărcat parțial tensiunea acumulată. E ceea ce simt nevoia să fac și-n seara asta... după ce ieri mi-am reîntâlnit o cunoștință veche: dezamăgirea. 

Imaginați-vă că aveți în viața voastră pe cineva apropiat. Mai corect spus, foarte-foarte apropiat, la care țineți enorm, dar care, din felurite pricini - egoism, superficialitate, infantilism, încăpățânare etc - vă decepționează periodic, de ani de zile. De mulți ani. Cam de când vă puteți aminti, de fapt. Pentru că omul respectiv înseamnă enorm pentru voi - la un moment dat, chiar a fost întreaga voastră lume - ați iertat. O dată, de două ori, de cine mai știe câte ori. Uneori a fost atât de dureros, încât a rămas (de) neuitat, deși ați iertat cu adevărat și din iubire. Dar cenușa a rămas, după fiecare dintre aceste pârjoluri sufletești. 

Ați iertat pentru că iubeați. Și pentru că iubeați, v-ați agățat mereu de orice semn, oricât ar fi fost de palid, care să vă confirme că sentimentele vă sunt împărtășite. Deși în context reciprocitatea asta ar fi fost cel mai natural și firesc lucru din lume. 
V-ați agățat de iluzii, ați dat valențe extraordinare oricărui gest minim de ... păsare, ați interpretat într-o manieră extrem de subiectivă pentru că voiați să credeți că nu vi se pare, iar orice act de implicare vă înduioșează, îl povestiți cu un aer victorios tuturor și-l arhivați într-un colț de suflet. Nu vreți s-o recunoașteți, dar undeva în adâncul inimii știți că va veni momentul unei noi dezamăgiri, când veți avea nevoie de orice resursă de combustibil acumulată în timp, pentru a depăși momentul și pentru a ierta încă o dată. 

S-au scurs anii, ați crescut, ați mai înțeles una-alta, ați mai lăsat ”să treacă de la voi” și, cel mai important, ați lăsat ”garda” jos. V-ați îngăduit acest lux, cândva de neimaginat. Și pentru o vreme, a fost bine. Cu toate astea însă...

”Dacă mă mai dezamăgește o dată, mă tem că va fi ultima oară”, obișnuiam să-mi spun. Și eram rezonabil de sigură de asta. Ei bine... s-a întâmplat din nou, iar eu mă simt ca și cum m-ar fi pocnit careva cu o bâtă de baseball în cap, după ce mai întâi a trecut cu buldozerul peste mine. 
Nici măcar nu se mai pune problema de eternul și demonetizatul conflict între inimă și rațiune. Inima se ceartă singură. Ar vrea să ierte. Dar simte că nu mai poate. Nu încă o dată. Nu din nou.

Și dacă nu iert? Ce-o să se întâmple? N-o să mai revăd niciodată omul respectiv? În momentul de față, gândul ăsta mi-e de nesuportat, cu toată amărăciunea din suflet. 

Poate exagerez, habar n-am. Poate mâine o să mă simt mai bine și mai înclinată spre a ierta încă o dată. Nu știu. Tot ce știu e că-n momentul ăsta mă doare totul în mine. Atât de tare încât, dacă nu l-aș avea pe jupânul, n-aș mai avea niciun motiv să simt că viața asta mai merită trăită.

joi, 26 octombrie 2017

Salată de weekend (XIV)


Nici nu mai țin minte de când n-am mai făcut o salată (și nici nu am chef să verific am verificat totuși, din iunie), dar asta de azi e destul de acră. Cred c-am scăpat prea multă lămâie în castron sau așa ceva...

1) M-am pricopsit cu niște daraveri stomatologice de-am ieșit cam pe două cărări din cabinet și vreo câteva zile am fost destul de întoarsă pe dos. Urmează niște proceduri medicale laborioase, de durată și, mai ales, costisitoare și neacoperite de asigurarea medicală. Când le voi fi terminat, se va numi că-s o femeie valoroasă 🙄 În aceeași notă, parcă văd că voi demara un alt serial pe blog, despre care încă nu știu cum se va numi, dar sigur va include pe undeva cuvântul Guantanamo :))))

2) Vă povesteam că mașina a fost în service, în urma unui incident provocat de-o colegă de-a mea destul de căscată. După ce-am luat-o, am constatat că dă niște erori cam supărătoare. Am dus-o din nou. După cum mi s-a explicat, ”camera video din față era murdară și de aici erorile”. Ce vorbești, Franz? Pricep, mă vezi că-s femeie, dar mi-ai văzut și pene pe spate sau ce? Nu tocmai surprinzător, mașina dă aceleași erori în continuare. Urmează un nou drum la service. Cred că-i scalpez pe-ăia cu lama. 

3) Am făcut o mișcare greșită (probabil) și mă doare spatele în zona lombară de-a fost problematic inclusiv condusul mașinii. Îmbătrânesc, aia e. 

4) Nu mai rețin dacă am menționat asta, dar Musiu Șarl și-a dat demisia. 15 decembrie va fi ultima sa zi în firmă. O treime din hotărâre - și asta am aflat-o chiar de la el, deși n-a spus-o în atât de multe cuvinte - a reprezentat-o Măturătorul. Știam demult că i-a făcut viața imposibilă, cu tot felul de cerințe care nu erau realiste, cu ”nu vreau să aud de probleme, vreau soluții”, cu lipsa de cunoștințe de logistică (de aici și pretențiile absurde) și cu multe altele asemănătoare, până când Musiu Șarl o fi concluzionat că nu l-a câștigat nimeni la belciuge. Cea mai tristă ironie este că, la numai câteva săptămâni după ce-și dăduse demisia, a făcut și Măturătorul același lucru. Dacă Musiu Șarl ar fi știut că se va întâmpla asta, sunt șanse să fi rămas. 
Îmi pare foarte rău, nedescris de rău că pleacă. Nu mai e șeful meu din februarie, dar ne mai intersectam în anumite probleme, era mereu agreabil să interacționez cu el. Azi am stat puțin de vorbă și aproape că nu-l puteam privi în ochi. Cred că pe 15 decembrie cu-atât mai mult n-o să mă pot uita la el.
Să te ia naiba, Măturătorule (apropo, azi a oferit un mic bufet de rămas-bun și nu s-a dus aproape nimeni. Ce să zic, nu mă surprinde absolut deloc). Vorba nemților, duce-te-ai unde crește piperul (asta cred că e echivalentul pentru ”la dracu-n praznic”). 

5) Vreți să vă împărtășesc cum arată weekend-urile mele în perioada imediat următoare? Sâmbăta trecută am lucrat. Duminica asta lucrez (se fac niște update-uri majore în sistem și trebuie să mă duc pentru a rula niște teste). Sâmbăta viitoare lucrez. Duminica următoare, pe 12 noiembrie, iar update-uri și deci, iar teste. Sâmbăta următoare, pe 18, lucrez. 

Altfel, toate bune și sublime, ce pot să mai zic =))))

duminică, 22 octombrie 2017

Nu iubesc și nu vreau să fiu iubită ”ca-n prima zi”


Cunoașteți, desigur, urarea. Este rostită cu precădere la căsătorii, de cele mai multe ori alături de ”Casă de Piatră!” și la aniversarea nunții. Eu n-am zis-o niciodată, cel mai probabil pentru că o spunea oricum toată lumea în jur și nu-mi plăcea să fiu redundantă :)) Regăsind-o nu demult la o postare pe Facebook, am cugetat nițel și mi-am dat seama că eu nu mi-aș dori asta pentru mine, pentru noi. 

Cum ne iubeam noi doi în prima zi? Păi... nu ne iubeam, atât de simplu e. Eram fiecare atras de celălalt, ne plăcea să petrecem timp împreună și să vorbim despre absolut orice ne trecea prin cap, curioși să ne cunoaștem, să ne descoperim, să ne apropiem, să ne înțelegem unul pe altul - dar nu se putea vorbi de iubire, să fim serioși. Și chiar dacă ar fi fost, ar fi fost un sentiment de tip ”foc de paie” care, pe cât de repede se aprinde, pe atât de repede se și stinge la primii nori ce apar, inevitabil, în viața oricui. 
Iubirea adevărată, matură și profundă e un proces evolutiv și care - cred și sper - nu se încheie niciodată.

Nu-mi doresc să fiu mereu ”iubită ca-n prima zi” și cu siguranță nu-l iubesc pe jupân ”ca-n prima zi”. De 12 ani de când suntem împreună îl iubesc altfel și-n fiecare zi mai mult și, dacă nu m-oi ramoli iremediabil, asta nu se va schimba nici când om fi doi moșnegi.

Îl iubesc și când mă enervează. Sau mai bine zis, după ce-mi trec nervii 😃 ”În prima zi” asta n-ar fi fost posibil, în primul rând pentru că nu m-ar fi enervat :)) N-o să uit niciodată un ”Moș Nicolae” de-acum câțiva ani, când eram certați din nu-mai-țin-minte ce fleac și nu ne vorbeam decât strictul necesar, dar cu toate astea fiecare a găsit dimineață un cadou în ghete.

”În prima zi” nu m-aș fi bucurat de fiecare dată când auzeam cheia în ușă, anunțându-i întoarcerea acasă, după cum nu mi-aș fi dorit să mă doară pe mine durerile lui și nici să mă macine pe mine grijile lui. Nu eram atât de ”into him”. Pe-atunci nu voiam decât să petrec timp cu el și să-i pun zeci de întrebări despre muzica clasică (printre altele, inclusiv ”de ce unii dirijori n-au partitură?” sau ”cum se numește instrumentul care arată așa-și-așa...”). 

De fapt, exceptând dragostea la prima vedere (despre care eu personal cred că nu e dragoste, ci un alt fel de sentiment, mai degrabă ca-n bancul cu Bulă căruia i-a fluturat tramvaiul prin fața ochilor), în afară de dragostea la prima vedere, ziceam, nu se poate vorbi de iubire ”în prima zi”. Curiozitate, încântare, atracție, dar nu iubire. Ceea ce mă face să mă-ntreb de unde și cum a apărut zicerea asta, de fapt.

Ne agățăm de niște clișee și le transmitem automat, ”că așa se face”, fără să ne oprim pentru a reflecta asupra lor. Uite, din perspectiva asta mi se pare o idee foarte bună ca mirii să-și scrie ei înșiși jurămintele de căsătorie, cum am văzut prin filme. Practic, expresia asta cu iubitul ca-n prima zi face parte din aceeași categorie cu ”să trăiți cu numele”, ”an nou sănătos” și altele de același gen, care nu-mi vin acum în cap (și sunt recunoscătoare pentru asta 😃). 

Acesta a fost un articol de tip Grinch, scris în avans pentru Valentine's Day. Glumesc, eu nu-s cu Valentine's (vorbesc serios, nu sunt. Norocul jupânului... ar fi culmea ca, pe lângă toate datele pe care trebuie musai să le țină minte - prima întâlnire pe net, prima întâlnire în carne și oase, ziua în care am hotărât să ne dăm o şansă, ziua în care am devenit un cuplu, ziua cununiei civile, ziua nunţii - să mai aibă și Valentine's pe cap 😃). 

vineri, 20 octombrie 2017

Din viața și (mai ales) opera mea


... care este. Zilele trecute mi-au parvenit niște desene în creion, pe care dacă mi le-ar fi arătat cineva și m-ar fi întrebat cine le-a făcut, în ruptul capului nu m-aș fi putut suspecta pe mine de drepturi de autor. Nu-mi venea să cred că-mi aparțin și asta nu pentru că ar fi din cale-afară de reușite. Dimpotrivă, eu și desenul am avut întotdeauna o relație distantă 🙄, aspect evidențiat și în ”operele” pe alocuri suprarealiste, pe alocuri abstracte, pe care le-am înfăptuit când aveam trei ani. 

Nu că mi-aș mai aminti de această glorioasă ispravă :)) Am foarte puține amintiri de atunci și mai niciuna legată de grădiniță. A fost cu atât mai mare surpriza să-mi văd creațiile din urmă cu... vai de mine, din urmă cu 34 de ani 😖

Ia să vedem unde ajungem dacă facem o incursiune down to the memory lane - ce-mi place expresia asta... (click pe imagini pentru a le mări)


- Știam să scriu cifrele, dar aveam o oarece problemă cu 3 (pe care l-am făcut cam prea ”buclat”), cu 7 (pe care l-am transformat în litera ”F”) și, mai ales, cu 9 - pe care, n-am idee de ce, l-am redat invers. Poate făcusem o flotare logică și l-am asemănat cu 6. Nu mă suspectez de asemenea performanță, totuși :))

- Continuând analiza, observăm că am desenat niște ceva-uri care se vor a fi doi fluturi. Și pe-ăștia i-am izbutit cam prea buclați. Cât despre antene, probabil fusesem inspirată de niscaiva garduri din fier forjat.

- Ajungem la pasăre. Cum, care pasăre. Aia din dreapta, despre care jupânul a opinat că este ”un obuz cu deflectoare și cârlig”. A trebuit să mă uit pe Dexonline ca să aflu ce-s alea deflectoare și să mă ofensez corespunzător 😃

- A fost foarte înțelept din partea mea să nu urmez Arhitectura. Zic asta uitându-mă la blocul pe care l-am desenat (și care, cât o fi el de ciudat, are uscător pe acoperiș, ceea ce dovedește un acut simț practic dezvoltat, iată, din fragedă pruncie). Nu, nu am elucidat ce era bulina aia din mijloc. 

 - Prefer să nu-mi imaginez ce concluzii ar trage un psiholog analizându-mi copacul chel și desfrunzit :))) Sau iarba extrem de rară de la poale. Pesemne eram o vizionară și anticipam deja problemele de mediu pe care avea să le înfrunte omenirea câteva decenii mai târziu. 

- În ceea ce privește casa, a se revedea ce-am scris despre bloc :)) De ce-oi fi făcut ușile și ferestrele așa de mici?

- Frate, dar muierea... e altceva, cred că sunteți de acord :))) În primul rând, e mare cât casa. În al doilea rând, are capul cât o baniță, păr numa-ntr-o parte, voal și coroană (oh, please) și-n al treilea rând, asupra ei planează serioase amenințări. E intoxicată cu fumul care iese-n valuri pe coșul casei și să nu mai vorbim de obuzul, pardon pasărea care dă impresia că-i va pica drept în cap.

Să trecem la cea de-a doua operă de artă (paternitatea îi este consfințită de bunică-mea, nemailăsând niciun dubiu).


Constat că ăsta e și mai abstract decât primul, dacă așa ceva mai era posibil.

- V-urile alea nu știu ce sunt, drept să vă spun. Poate erau niște, hmm... păsări în zbor, ipoteză totuși cam puțin probabilă, dacă mă gândesc la ”obuzul” înaripat de mai sus.

- Steaua nu știu ce caută acolo, dar un simbolist ar avea cu siguranță ceva de zis pe subiect.

- Ok, avem din nou o casă. Tot cu ușă minusculă și geamuri plasate prea sus și tot cu vălătuc de fum ieșind pe coș. Cred că oi fi vrut să m-apuc de gătit.

- Chestia aia de lângă casă... ei bine, habar n-am ce e / ce se voia a fi. O cutie cu ceva. Un depozit de ceva. Operă abstractă în toată legea.

- Tot abstractă e și chestia de alături. Un fel de proțap?!

- Mbon, și aici avem o prințesă, cum-putea-să-fi-lipsit. Măcar asta pare ceva mai bine proporționată. Și ea are coroană și o privire... contemplativă, asta ca să fiu amabilă 🤔 Îngrijorător mi se pare mai cu seamă faptul că rochia ei are același model precum proțapul sau orice o fi chestia de lângă ea.

- Gardul ăla e măcar recognoscibil, for a change :)) Deși pare așa, un fel de... o adunătură de creioane ascuțite puse unul lângă altul. Mă rog, aici îmi acord notă de trecere.

Rezumând, cred că a fost încă de-atunci evident că n-o să am un vernisaj în viața asta. Da' totuși... obuz cu cârlig? 😏

duminică, 15 octombrie 2017

Pe tărâm american (VIII) - câteva considerații și concluzii despre experiența ”New York”


După cum anticipasem la un moment dat, ”serialul american” se prelungește. Nu știu până când - la ritmul în care (nu) scriu, posibil chiar până anul următor. Nu că m-ar deranja asta, îmi place să scriu despre America, pentru că astfel retrăiesc experiențele, unele dintre ele cu adevărat incredibile, de care am avut parte în Statele Unite. 

De ce scriu atât de rar e altă gâscă, în altă traistă. Poate-o să analizez asta pe îndelete într-un alt articol sau poate-o să ”get my sh*t together” și-o să-mi impun disciplină, revenind la ritmul uzual de trei articole pe săptămână. Asta rămâne de văzut. Între timp, să trecem la subiect - episodul de astăzi e ultimul despre New York. Cel puțin până când voi reveni în orașul care nu doarme niciodată, așa cum îmi doresc s-o fac într-o bună zi.

... Și pentru că e ultimul episod, nu va mai fi vorba despre obiective în sine, ci mai degrabă o serie de considerații, sfaturi și recomandări provenite din experiența noastră.


1) Stabiliți-vă prioritățile când alegeți hotelul
Nu e atât de important să aibă mic-dejun inclus. Prețul total va crește amețitor și, de banii respectivi, puteți mânca oriunde vreți, ce vreți - și nu, ca să fim cinstiți, cam același lucru în fiecare zi, chiar dacă e sub formă de bufet. Sunt sute de localuri și cafenele în Manhattan, fiecare pregătește omlete și clătite în felul său propriu și chiar merită să experimentați cât mai multe. 
În opinia mea, este esențial ca hotelul pe care-l alegeți:
- să fie cât mai aproape de Times Square;
- să aibă în imediata proximitate o stație de metrou;
- camera să fie prevăzută cu baie personală. 
Noi am stat la hotelul Belnord, care întrunește toate criteriile de mai sus. Camera n-a fost foarte mare, dar asta n-a reprezentat o problemă, în condițiile în care nu ajungeam acolo decât seara târziu. 

2) Folosiți cu încredere metroul.
Sistemul de transport subteran este extraordinar de bine pus la punct și e conceput atât de logic, încât e imposibil să nu te prinzi cum funcționează. Cartela pe care o cumpărați la început se reîncarcă foarte simplu, folosind cardul normal (în cazul nostru, cardul german. Sper că și cele românești funcționează). 

3) Nu luați cu voi mult cash.
Noi am avut inițial doar o bancnotă de 100 de dolari, ca să putem ajunge la hotel fără să fim nevoiți să căutăm bancomate în aeroport. În rest, am achitat folosind cardul de credit și periodic am scos bani de pe cardul de debit, pentru a avea de-un suc sau un sandviș pe stradă. Apropo, se poate lăsa bacșiș inclusiv de pe cardul de credit - pur și simplu, când vi se aduce chitanța la semnat, treceți pe ea o sumă care să includă și bacșișul.

4) Și pentru că vorbim de bacșiș, setați-vă pentru un procent mult mai mare decât se obișnuiește în Europa. 15% e minimul absolut și ospătarul va fi oricum ofensat dacă primește numai atât. Majoritatea restaurantelor funcționează pe o ”scală” care începe de la 15%, continuă cu 18% și merge până la 20%. Am văzut însă și unele localuri unde bacșișul ”de pornire” era 18%, mergând până la 25%. În Europa, să dai bacșiș un sfert din prețul total al consumației este inimaginabil, dar în America lucrurile stau altfel - în măsura în care salariul fix al chelnerilor este foarte mic și ei trăiesc din bacșișuri care oricum le sunt impozitate.

5) Cumpărați-vă un ”FreeStyle Pass”, veți ieși mult mai ieftin decât dacă ați plăti separat intrările la obiective. Noi am avut două de la Viator Booking, în care erau incluse călătorii nelimitate cu autobuzul turistic și șapte obiective la alegere. Pass-ul trebuie validat la unul din centrele lor și din acel moment, poate fi folosit (veți primi un ”cârnat” de bonuri, câte unul pentru fiecare obiectiv).  Sunt incluse foarte multe obiective din care puteți alege, noi le-am regăsit pe listă pe toate cele pe care ni le doream. 
Hint: dacă vreți să faceți o plimbare cu trăsura prin Central Park, trebuie să știți că este inclusă în obiective, dar pentru validare nu ajunge să dați bonul vizitiului, ci trebuie să mergeți la un alt centru separat. Și nici acolo nu e sigur că se acceptă. Noi am fi vrut s-o facem, dar când am auzit ce demers presupune, ne-am lăsat păgubași. Iar prețul era de 120 de dolari pentru o plimbare de 45 de minute, sumă pe care în niciun caz n-aveam de gând s-o dăm pentru așa ceva.

6) Pentru nimic în lume nu ratați tururile de noapte - care, de asemenea, fac parte din obiectivele incluse în pass-uri. Se pleacă fie la ora 19, fie la ora 20, cu autobuzul turistic, durează aproximativ două ore și se străbate Manhattan-ul, ajungând până în Brooklyn. Experiența este uluitoare, nu sunt cuvinte să descrie ceea ce simți când străbați podul Brooklyn seara, privești spectacolul zgârie-norilor scăldați în lumină și asculți la căști celebra melodie a lui Sinatra, ”New York, New York”...  ❤

7) Se vorbește foarte mult și elogios despre outlet-urile din New York. Dacă aveți așa ceva în plan, trebuie să vă rezervați o zi exclusiv în acest scop - se fac excursii separate, outlet-urile consacrate fiind localizate în afara orașului. Cel mai aproape era la 26 de kilometri, dacă bine-mi amintesc. Sunt convinsă că ar fi meritat, dar am stat doar cinci zile ”pline” la New York și nici prin cap nu mi-ar fi trecut să sacrific o zi ca să-mi iau poșetă originală Michael Kors la preț de dumping. Lasă, când mă voi întoarce acolo, pre mulți am să popesc... 😃

În episodul viitor, pentru care sper că mă voi aduna cât mai curând să-l scriu, pornim prin Los Angeles 🙂

luni, 9 octombrie 2017

Pe scurt și (pe) cuprinzător


... ca să nu mă dați dispărută (de tot): 

1. M-am distrat iar pe la service, dar de data asta (și-n mod excepțional, aș zice) nu din vina mea. O colegă a fost neatentă și mi-a ”șifonat” oarecum mașina în partea frontală, prin tamponare petrecută din motiv de băgat în marșarier fără asigurare în spate.

2. La serviciu încep iar să se aglomereze treburile, după un interval de relativă acalmie. Între timp am un alt coleg nou, român, care se remarcă prin lene și indolență. Curg plângerile referitoare la cum (nu) muncește, iar problema e că el neștiind germană, trebuie să-i traduc frecvent. Încerc să-i ofer feedback constructiv, dar la fel de bine aș putea vorbi cu berea din frigider, că tot atât de receptivă ar fi. ”Da' cum să spună asta, da' iou fac, da' umblă ei cu intrigi”. Nu umblă, oamenii chiar au dreptate. Între timp, sunt nițel la mijloc, adică exact cum îmi ”place” mai mult. Not.

3. Discuție în metrou între doi, după accent, americani:
- I tell ya, the German language ist impossible, man. That’s about it. Impossible. Who could ever learn it?
- True enough. I’d rather learn Chinese.
- Whaaat?!
- Yeah, man. Chinese is somehow... don’t know, romantic.
Chineza. Romantică. Ăsta sigur are amintiri fierbinți cu vreo asiatică, altfel nu-mi explic.

4. Am terminat de citit o carte și nu mă pot hotărî de care să mă apuc în continuare. Am vreo șapte posibile alegeri, iar eu stau precum cloșca evazionistă pe ouă (asta apropo de nestemata lui Vosganian) și nu știu pe care s-o încep. Între timp, sunt în așteptarea noului roman al lui Dan Brown, pe care mi-l va trimite o prietenă din România - leșin să-l citesc în românește și cât mai currrrând. Mi se pare că-n engleză sau germană s-ar pierde din savoarea lecturii, pentru că aș fi prea concentrată să înțeleg firul epic - uneori, foarte încâlcit. 

5. Am primit unul dintre cele mai frumoase și elocvente semne de la mama. A fost, de fapt, mai mult decât un semn. A fost un mesaj limpede: e aici, cu mine. 

Cam atât deocamdată, că mâine e abia marți 😵

duminică, 1 octombrie 2017

Primii zece ani în Germania


Cu zece ani în urmă, coboram - eu și cele, îmi amintesc precis, nu mai puțin de 7 genți de voiaj, una mai mare și mai dolofană ca alta - în autogara din Nürnberg. Niciodată-n viața mea n-am avut atâtea hangarale în vreo călătorie. Dar în apărarea mea - și a impresionantelor bagaje - niciodată nu m-am mai repatriat.


Astăzi se împlinesc zece ani de-atunci. Eram emoționată, nerăbdătoare să-mi revăd omul care-mi devenise soț cu o lună și jumătate în urmă (și care, lucrând deja de câțiva ani în Germania, se întorsese la serviciu imediat după cununia civilă) și mai eram și temătoare în fața necunoscutului care mi se așternea în cale. Mă mutam într-o țară străină, a cărei limbă nu o vorbeam și despre care nu știam nimic altceva decât că soțul meu locuia acolo și asta o făcea, pentru mine, locul perfect. Mai mult decât atât, de fapt: o făcea să fie ”acasă”. 

Țin minte că priveam peisajul pe geam, iar în capul meu erau o sumedenie de gânduri învălmășite și de două ori mai multe semne de întrebare. Cum o să fie traiul acolo? Cât de mult timp îmi va lua să învăț germana? Cât va dura să-mi găsesc serviciu? Cum mă voi adapta? Voi deveni oare atât de bună încât cineva să aibă încrederea de a-mi oferi un loc de muncă? Dar viața noastră în doi și departe de familiile noastre cum va fi? Vom reuși să ne ținem aproape unul pe altul?

În timp, toate aceste întrebări și-au aflat răspunsul. N-a fost deloc ușor. Au fost luni de zile de mers la cursuri de limbă germană, ani de zile de greutăți de tot felul, de trimis sute de aplicații, de mers la zeci de interviuri. Au fost perioade în care, deși n-aș putea spune că aveam mari lipsuri, mâncam în principal sandvișuri cu șuncă sau  brânză, rumenite în prăjitorul de pâine.

Dar au fost și oameni care ne-au stat alături și ne-au sprijinit decisiv, în momente-cheie ale vieții noastre. Oameni care ne cunoscuseră doar tangențial, în context strict profesional, dar care nu au ezitat să facă - din proprie inițiativă - mult mai mult decât le cerea profilul postului pe care-l aveau, pentru a ne ajuta.
O anumită funcționară de la Oficiul Forțelor de Muncă.
Un anumit profesor. 
Un anumit medic. 

Au fost mai mulți, dar amintirea acestora e cea mai puternică. Niciodată nu le voi putea mulțumi îndeajuns. Faptul că astăzi suntem integrați în Germania, cetățeni ai acestei țări, cu servicii stabile și de perspectivă, se datorează în bună parte și celor trei oameni pe care i-am menționat. 

După un deceniu de când trăiesc aici, admirația și, nu exagerez, dragostea mea pentru această țară nu au scăzut absolut deloc în intensitate. Am și acum foarte multe momente când, mergând pur și simplu pe stradă, mă bucur de fiecare ghiveci de flori văzut la vreo fereastră, zâmbesc privind copacii, inspir adânc pentru a simți aroma de pâine proaspăt coaptă în brutăriile aflate la tot pasul și mi se umple inima de recunoștința de-a trăi în această țară. Nu e totul perfect aici (de parcă unde e?), dar multe lucruri funcționează, e o calitate a vieții și o liniște pe care am învățat să le apreciez și care constituie un ”capital” inestimabil. 

În plan social, nu pot spune că s-a schimbat ceva semnificativ. Nu mi-am făcut prieteni aici, în cel mai bun caz am niște cunoștințe bune și am păstrat o relație de prietenie cu o persoană, pe care o avea jupânul dinainte de venirea mea. Dar nu pot spune că am vreun regret. Prieteniile din România s-au cernut serios, ceea ce nu a fost decât de bun augur - am rămas cu oameni de valoare, care mă cunosc bine, poate chiar mai bine decât mă cunosc eu însămi, care mi-au fost alături și la frumos și la urât și pentru care sunt foarte recunoscătoare că-i am. Sau că LE am, mai corect spus 🙂 A, R, C și R - vă recunoașteți voi - sunteți minunate și vă iubesc 🙂

Există un singur alt loc unde cred că mi-ar plăcea să trăiesc dacă ar fi posibil - Viena - dar dincolo de asta, Germania este țara noastră, casa noastră, viața noastră.
După ce mă-ntorc din vreo călătorie în afara țării, am de fiecare dată un foarte plăcut sentiment de confort, de familiar și de ”al meu” când aud limba germană.

Dacă aveți curiozitatea, las aici o mică ”bibliografie” a începuturilor mele pe pământ nemțesc. 

Despre cursul de limbă:
http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/din-lumea-celor-care-nu-cuvanta-in.html

Cea dintâi locuință a noastră:
http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2010/10/experiente-locative-vii-hai-la.html

Primele experiențe profesionale:
http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2011/05/de-ziua-muncii-despre-munca.html

Începuturile la serviciul actual: 
http://scrisori-de-sertar.blogspot.de/2012/02/primul.html

Închei această postare exprimându-mi încă o dată recunoștința pentru acești primi zece ani, pentru experiențele și lecțiile învățate în acest interval de timp și dorindu-ne încă multe zeci de ani în această țară. 
La mulți nouă, în Germania 🙂

miercuri, 27 septembrie 2017

Pe tărâm american (VII): puncte de atracție din New York, ”la grămadă”


Constat că, pe măsură ce se scurg săptămânile de când ne-am întors din vacanță, amintirile tind... nu să pălească, mai degrabă aș spune că încep să se sedimenteze și să se instaleze comod într-un colț de suflet, unde vor rămâne pentru totdeauna. Nu, nu am uitat nimic din cele trei săptămâni. E suficient să revăd imaginile pentru a evoca momente, senzații, emoții, trăiri. Probabil însă că abia acum am asimilat pe deplin realitatea faptului că, da, am fost în America. 

Postarea de astăzi (penultima despre New York) va fi un fel de... salată, dacă pot spune așa, în sensul că voi trece în revistă mai multe obiective pe care fie le-am vizitat în măsura în care a fost posibil, fie am petrecut câteva minute în apropierea lor, luând cu mine o clipă și o amintire.

Carnegie Hall 

Cu siguranță știți bancul acela cu omul care oprește un trecător în New York și-l întreabă cum poate ajunge la Carnegie Hall, iar răspunsul primit este ”exersând”. Ei bine, o poți admira și fără să fie nevoie să studiezi ani în șir...


... iar dacă ai foarte, foarte mult noroc, îl poți audia pe Lang Lang (al cărui mare vis din copilărie a fost să susțină un recital la Carnegie Hall, dorința împlinindu-i-se în 2001, pe când avea 19 ani). Noi nu vom fi acolo de data asta pentru a-l asculta, dar într-o bună zi, cine știe... 🙂


Trump Tower 

Nu e singura clădire din New York deținută de Donald Trump și cu siguranță sunt multe altele mai interesante, dar pentru mine a fost un obiectiv, recunosc. Asta fiindcă aici s-a filmat reality show-ul ”The Apprentice”, despre care v-am povestit că mi-a plăcut foarte mult. Clădirea a fost ușor de găsit - e pe 5th Avenue, adică exact cum te-ai aștepta de la un megaloman ca Trump - și mă gândeam că-i aruncăm o privire și gata, o să-mi amintesc de asta când o să mai revăd diferite episoade. 

Ajungând acolo însă, ce să vezi... clădirea se putea vizita - nu integral, dar puteai vedea lobby-ul și urca până la un anumit nivel.  Zi așa! 


Lobby-ul este foarte elegant, opulent dar totuși de bun-gust. Foarte multe suprafețe aurite și marmură. 


Pe o terasă din interior am stat să ne odihnim un pic la umbră și să ne recuperăm forțele. Priveliștea nu era deloc rea... Ce să zic, mulțumim pentru momentul de răgaz, Mr. President 😃


Zona Zero (memorialul ”11 Septembrie 2001”)

Dacă a existat vreun loc unde să ni se strângă sufletul, aici a fost. Oricât de mult ai fi citit despre catastrofa de-acum 16 ani și oricâte emisiuni ai fi văzut... tot ai un șoc în momentul când ajungi acolo și vezi monumentul, pe care au fost gravate numele celor peste 3.000 de oameni care au pierit atunci.


La fiecare nume se regăsește un steag american. Și la unele, și câte o floare. Nu poți să nu te gândești... peste 3.000 de vieți, peste 3.000 de destine distruse, peste 3.000 de familii nenorocite... 
Pe pereții fundațiilor fostelor turnuri au fost construite fântâni, în care apa cade în continuu și se scurge în gaura din mijloc. Un perpetuum mobile al apei, sugerând implacabilul, dar și faptul că, totuși, viața merge înainte.

Memorialul ”John Lennon”

Îmi place mult muzica formației Beatles. Nu pretind că le cunosc toată discografia, dar ascult multe dintre piesele lor și am un imens respect pentru fiecare dintre ei. Ceea ce s-a întâmplat pe 8 decembrie 1980 mi se pare atât de prostesc, atât de stupid și atât de tragic. Un muzician de geniu a murit de mâna unui dezaxat care-i ceruse mai devreme în ziua respectivă un autograf, după care l-a așteptat în fața clădirii Dakota, unde acesta locuia împreună cu soția lui, Yoko Ono și l-a împușcat. Apoi s-a așezat calm pe trotuar și a așteptat să vină poliția. Avea cu el un exemplar din romanul ”De veghe în lanul de secară”. 
”Nenorocitule!”, a țipat la el paznicul clădirii, în timp ce Yoko Ono urla disperată strângând în brațe corpul lui Lennon din care viața se scurgea în valuri de sânge, ”știi ce-ai făcut?”. 
”L-am împușcat pe John Lennon”, a răspuns liniștit Mark Chapman. 
Atât de tragic. Și grotesc de stupid. 

Clădirea de apartamente Dakota este situată vis-a-vis de una din intrările în Central Park, unde a fost amenajată o grădină denumită ”Strawberry Fields”, în amintirea cântecului omonim compus de John Lennon. 

Clădirea Dakota

În fața intrării laterale a clădirii - unde a fost împușcat Lennon - a fost instalată o lampă a cărei lumină nu se stinge niciodată. Yoko Ono locuiește aici și-n ziua de azi. 

Plimbarea prin ”Strawberry Fields” te duce spre un mozaic în stil portughez, a cărui semnificație este evidentă 🙂


Remarcați simbolul reprodus de florile din mijloc... 🙂 
Este, cu adevărat, emoționant. Îmi tot reveneau versurile în minte și am fost aproape să-mi dea lacrimile. 

”Imagine there's no heaven
It's easy if you try
No hell below us
Above us only sky...” 🙂 

Croazieră pe râul Hudson  

În ultima seară petrecută la New York am făcut o croazieră de două ore pe Hudson, ajungând până în Long Island. A fost un periplu fascinant, în care l-am ascultat pe ghid povestindu-ne foarte multe lucruri interesante, despre care personal nu avusesem habar (ca de exemplu faptul că, înainte de-a fi deschis accesului public în anul 1883, rezistența podului Brooklyn a fost testată prin parcurgerea acestuia de către 21 de elefanți simultan) și, într-un fel, mi-am luat la revedere de la acest extraordinar, minunat, incredibil oraș.

Long Island






Organizația Națiunilor Unite 

Serios. Ce poate fi mai fain decât să ”mărșăluiești” prin Manhattan, cu o cafea de la Starbucks și să ajungi în față la ONU?


ONU

(Off topic: am mai zis și cu alte ocazii, habar n-am să pozez, frate. Chiar n-aveam ce face cu mâna stângă, altceva decât s-o bag în buzunar? 🙄).

Nu pot încheia această postare fără a menționa Central Park. Celebrul, uriașul, emblematicul Central Park. Ne-am plimbat pe aleile sale (inclusiv la Metropolitan Museum ne-am dus pe jos, traseul fiind în mare parte prin parc) și am avut norocul să ne întâlnim și cu o veveriță, căreia un copil îi dădea niște alune - și ea le mânca, tacticoasă ❤

Următorul episod despre New York va încheia secțiunea dedicată orașului care nu doarme niciodată - dar povestea americană continuă. Capitolul al doilea (despre care nu știu deocamdată câte episoade va avea, dar anticipez că va fi mai scurt, totuși) ne va duce la Los Angeles 🙂

duminică, 24 septembrie 2017

Cum a(m) fost la vot


Mărturisesc, am fost foarte emoționată în vederea exercitării pentru prima dată a dreptului de vot în Germania, în cadrul alegerilor legislative desfășurate astăzi. Este un drept pe care nu l-am primit ”de-a gata”, prin naștere, ci l-am câștigat cu foarte multă muncă și determinare. Sunt mândră de asta și cu această stare de spirit am intrat azi în secția de votare la care sunt arondată. 

Primisem prin poștă, de-acum câteva săptămâni, o carte de alegător - diferită de cele românești, în sensul că, deși este nominală, nu se ștampilează după votare, ci precizează secția de votare de care aparține destinatarul și include instrucțiuni pentru aceia care doresc să voteze prin corespondență. ”Înarmată” cu ea și cu buletinul, m-am prezentat solemnă la școala primară din vecinătate. 

Spre deosebire de o duminică obișnuită, astăzi era destul de aglomerat pe străzi. Grupuri-grupuri, oamenii intrau în diferite secții de votare. Mă cam așteptam să stau la rând, însă nici vorbă de asta. Un tinerel mi-a verificat cartea de alegător și, spre surprinderea mea, mi-a spus că nu-i trebuie cartea de identitate. Mi-a dat buletinul de vot și m-a îndrumat spre cabină, unde m-am dus cam nedumerită. Cum vine asta, să nu-mi verifici identitatea? Poate-am șterpelit cartea de alegător de la vecina. În cabina de vot am continuat să fiu uimită - nu au ștampile, ci se votează cu un creion roșu (de ce roșu?). Am ”ixat” în căsuțele candidaților corespunzând opiniilor mele (la alegerile legislative de aici se exprimă două voturi, unul pentru alegerile generale și unul pentru locale) și-am dat drumul buletinului de vot în urnă. Cartea de alegător pe care o primisem a rămas la ei  - așa se evită posibilul vot multiplu, deduc - și au bifat numele meu pe o listă. Asta a fost tot. 

Am ieșit destul de contrariată. Procesul în sine mi se pare cam superficial și, tind să cred, vulnerabil. Desigur, în fiecare secție de votare se află reprezentanți ai partidelor, care veghează cu ochi de șoim desfășurarea scrutinului și numărătoarea voturilor - dar totuși, cum să nu verifici identitatea votanților, bazându-te doar pe cartea de alegător? 

Între timp, se cunosc rezultatele. Angela Merkel rămâne cancelarul Germaniei pentru următorii patru ani, deși partidul ei a câștigat cu un procent neașteptat de scăzut (32-33%, cu cel puţin 8% mai puţin decât la precedentele alegeri). Problema este însă că partidul de extremă-dreapta AfD (în traducere, ”Alternativa pentru Germania”) a intrat în premieră în Parlament, cu un procent de 13,5% din voturi. Asta nu mi se pare deloc, dar deloc de bun augur.  

Cum s-a ajuns aici? E greu de spus. Din ce-am citit, majoritatea voturilor obținute de AfD provin din fosta RDG, iar 32% dintre cei care au optat pentru acest partid au votat astăzi pentru prima dată. Asta dă naștere la speculații interesante... Fie tinerii care abia au împlinit vârsta minimă pentru a vota au fost foarte dezamăgiți de politica Angelei Merkel, fie imigranții deveniți cetățeni germani au decis să voteze cu un partid având o fermă poziție contra imigrației. Iar dacă e vorba despre cei din urmă, îngăduiți-mi să spun că au dat dovadă de-o ipocrizie de nedescris. Cum să votezi partidul care se pronunță răspicat împotriva a ceea ce, în definitiv, ești tu?

Aud că-n seara asta au protestat câteva sute de oameni la Berlin, nemulțumiți de intrarea AfD în Parlament. Este, cu adevărat, îngrijorător ce se întâmplă - e pentru prima dată după al doilea Război Mondial, când o formaţiune de extremă-dreapta este reprezentată în Parlamentul federal german. Sper să mă dovedesc a fi un prost profet, dar personal cred că nimic bun nu va ieși de aici. 

miercuri, 20 septembrie 2017

Studiile mele (Blog Challenge 22)


Nu-mi vine să cred că a trecut jumătate de an de la ultima postare din leapșa-foileton. Asta e cumva o veste bună, în sensul că am avut suficiente de povestit și n-a fost nevoie să fac apel la ea (după cum am mai spus, o păstrez în mare parte ca ”soluție de avarie” pentru lipsa de inspirație). Astăzi nu e cazul, aș avea ce scrie la o adică, dar m-am gândit să dau jos totuși păianjenii adunați pe ea... și să scriu despre înaltele (vorbă să fie) școli absolvite, îndeplinind astfel tema cu numărul 22. 


Despre grădiniță și școala generală presupun că nu e nevoie să menționez. Aș preciza însă că nu mi-a plăcut deloc matematica. Un rol esențial în repulsia mea pentru această materie l-a avut și diriginta, o nemernică despre care am povestit mai demult, aici - și despre care am aflat, cu această ocazie, că a procedat similar și cu alți elevi. Cu un alt (gen de) profesor, sau mai bine-zis de om, poate alta ar fi fost relația mea cu matematica. Sau poate nu, dacă e s-o cred pe-aia cu ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”.

Am intrat la un liceu teoretic, pe care l-am ales, la concurență strânsă cu un altul, pe criteriul că-mi place clădirea. Aha, atâta minte (nu) aveam la 14 ani. Întâmplător, era și cel mai bun liceu din județ, dar nu asta a atârnat în balanța înțeleptei 😏 mele decizii. Mama a avut încredere în mine și am intrat fără probleme, la o clasă de limbi străine. În doi ani, eram aproape analfabetă la matematică. Dar îi citisem pe Chaucer și Milton, recitam din cronicari, scriam eseuri în franceză și alte îndeletniciri la fel de, aș spune acum, nepractice și prea puțin utile.

În clasa a IX-a am hotărât că vreau să devin jurnalist. N-a fost o decizie luată pe stilul clasic, altfel spus nu voiam deloc să devin ”ca Andreea Esca” și oricum nu aveam modele în branșă. În retrospect, cred că am fost nițel ”programată” de niște... asistente medicale, de altfel deosebit de drăguțe, peste care-am dat într-un laborator când m-am dus să fac niște analize. 
Erau două, tinere și prietenoase, și-n timp ce una din ele îmi făcea treaba pentru care venisem, cealaltă mă ținea de vorbă. În ce clasă ești, la ce liceu, ce hobby-uri ai, de-astea. Și în timp ce mă asculta melițând, zice dintr-odată: ”Extraordinar, ce frumos povestești”. ”Așa e”, răspunde colega ei, terminând treaba și privindu-mă atent. ”Și pe lângă asta, ai și față de ziaristă”.

Nu știam eu ce înseamnă să ai ”față de ziaristă”, dar ideea mi-a rămas și n-am mai renunțat la ea. Am absolvit, prin urmare, Jurnalismul.
Ce pot spune, îmi pare și nu-mi pare rău. Pe de-o parte, asta mi-am dorit și mi-a plăcut cu adevărat facultatea. Am profesat trei ani și, strict din punct de vedere profesional, rămân până la noi ordine cei mai frumoși ani din viața mea. Pe de altă parte, dacă aș fi studiat ceva mai cumsecade - Limbi Străine, de exemplu - mi-ar fi fost mai ușor în noua mea viață din Germania. 

După licență, pesemne că nu mă plictisisem de citit mii de pagini, așa că am dat examen de admitere la un masterat în Comunicare & Relații Publice și-am mai pierdut trei semestre și pe-acolo. Am învățat lucruri interesante, dar care nu mi-au fost nicăieri de trebuință. 

Și cam pe-aici m-am oprit cu școlarizarea. Asta dacă nu pun la socoteală cursul de germană, care e cu totul aaaaltceva :)) Concluzii nu am. Afară poate doar de faptul că mi-ar fi prins bine un consilier de orientare profesională, cum există acum. În același timp însă, am oarece îndoieli că ar fi fost capabil să-mi scoată din cap ideea implementată de asistente :))

duminică, 17 septembrie 2017

Pe tărâm american (VI): oceanul de lumină și culoare din Times Square


Oricât de multe filme ai fi văzut în prealabil și oricât de mult ți-ai exersa imaginația, nimeni și nimic nu te poate pregăti pentru impactul - sau mai corect spus, șocul - pe care îl resimți când ajungi în Times Square, la ceas de seară.

Mie nu-mi venea să cred că e real, aveam impresia că mă aflu într-un decor de film. Stăteam în mijlocul trotuarului, fără să mă deranjeze mulțimea de oameni care se perinda în valuri pe lângă mine și lăsându-mă învăluită în lumină și culori. Asistam la împlinirea unui vechi și mare vis. 




Aici am înțeles cu adevărat de ce New York e cunoscut drept orașul care nu doarme niciodată. Indiferent de oră, Times Square (considerat a fi cel mai vizitat obiectiv turistic din lume) este hiperaglomerat, fiind străbătut anual de circa 20 de milioane de persoane. 
Interesant însă, aglomerația asta nu are nimic enervant sau obositor în ea, ci este fascinantă. Poate ca urmare-a surprizei și entuziasmului tuturor turiștilor, poate pentru că, aflat acolo, ești prins de valul de energie pozitivă specific, sau poate pentru că, asemeni copiilor care intră într-un magazin de jucării, nu știi unde să te uiți mai întâi... 




Cam atât de mulți oameni sunt permanent în Times Square - și asta pe timp de zi. Seara , afluxul de persoane e cel puțin dublu, practic se avansează ”croindu-ți” cale și cu pași mărunți.



(Închipuiți-vă ce surpriză a fost pentru mine să regăsesc restaurantul ”Bubba Gump” în filmul ”Forrest Gump”, pe care l-am urmărit pe parcursul zborului de la New York spre Los Angeles). 


Adevărul este că, oricât ar fi de reușite imaginile, ele nu fac dreptate acestui loc. Aș recomanda oricui să filmeze, numai astfel se poate surprinde cu adevărat fascinația exercitată de Times Square. 

L-am străbătut, cred, măcar de vreo zece ori în plimbările noastre (nemaipunând la socoteală turul făcut cu autobuzul turistic).
Am mâncat hot dog de la vânzătorii ambulanți.
Am fost la McDonald's.
Am luat donuts, de unde altundeva decât de la Dunkin' Donuts (despre care am înțeles că ar fi cel mai mare lanț de restaurante din Statele Unite, fiind urmat în clasament de Starbucks și McDonald's).
Am băut cafea de la Starbucks - în repetate rânduri, doar n-ați crede că o dată mi-ar fi fost de ajuns - și mi-am cumpărat un ruj de la MAC.
Am contemplat cu respectul cuvenit 😀 vitrina magazinului ”Harry Winston” (care pune la dispoziție, prin închiriere sau prin contract de imagine, bijuteriile multora dintre doamnele prezente la Gala Premiilor Oscar). Puteam să mai fi stat două săptămâni în New York și m-aș fi întors în fiecare zi în Times Square cu același freamăt în suflet; ar fi fost imposibil să mă plictisesc.

Revăd aceste imagini, închid ochii, mi-aduc aminte, retrăiesc.  New York, mi-e dor de tine...