joi, 27 ianuarie 2011

Cinci clipe din viata mea (I): un autograf de la Francis Ford Coppola


S-a intamplat acum sase ani. Cred ca trecuse de ora 4 dupa-amiaza, parca intr-o joi. Eram la birou, lucram si incercam sa nu ma gandesc la niste probleme pe care le aveam si despre care aflasem cu doar vreo saptamana in urma. Nu prea ma puteam detasa, dar imi placea foarte mult serviciul pe care-l aveam si atmosfera de la birou, asa ca reuseam sa mai uit de-ale mele. Iar ziua parea sa fie una absolut banala. Pana cand a sunat telefonul.

Era o amica de-a mea. „Auzi, poti sa fii intr-o ora la UNATC?” As fi putut, dar, vorba bancului, ce se da? „Vine Coppola”.

Prima mea reactie a fost din categoria „ca-n filmele cu prosti”. „Da? De ce?”. Aveam sa aflu nu peste mult timp. Venise in Romania in scop profesional (pentru a se documenta in legatura cu posibilitatea realizarii unui film) si, satul de clasicele conferinte de presa, luase decizia de a participa la o intalnire cu studentii de la UNATC, pentru a raspunde intrebarilor acestora. Asa, simplu. Fara limita de timp, fara mofturi de superstar (nu ca n-ar fi fost pe deplin indreptatit), efectiv deschis si dispus la dialog.

N-am studiat actoria, dar il admir de multa vreme. Asa ca intr-o ora dadeam din coate (la propriu) ca sa-mi fac loc intr-un amfiteatru hiperaglomerat. Evident, n-aveam legitimatie de student, dar nu m-a intrebat nimeni. Venea cine voia - si voiau multi. Se statea pe jos, in picioare, pe pervaz (!!!). Capacitatea salii era de 250 de persoane. Dar am estimat ca suntem macar 400. Si pana in jurul orei de 18:30 au continuat sa vina. De fiecare data cand imi spuneam ca sala este plina pana la refuz si ca vom ajunge sa ne asfixiem, mai aparea cate un grup de cinci-sase insi.

A intrat cu un aer cat se poate de firesc, insotit doar de-o nepoata de-a lui. “Good evening everybody”, a zis de la usa, facand ca zumzetul sa inceteze. Cateva secunde nu s-a miscat nimeni, parca impietriseram cu totii. Era el, era acolo, la cativa metri de noi. Intr-un sacou bleumarin si jeans. S-a asezat la catedra si a suras. “How are you tonight?”. Abia atunci ne-am dezmeticit si intreaga sala s-a ridicat in picioare, aplaudand.

In urmatoarele 2 ore n-a facut decat sa raspunda la intrebari. Detaliat, amabil, cu umor. Fara sa dea nicio clipa impresia ca e obosit (desi trebuie sa fi fost: nemaipunand la socoteala diferenta de fus orar si faptul ca nu mai era chiar tanar, omul isi petrecuse intreaga zi in discutii si negocieri).

Printre multe altele ne-a povestit cum a decurs prima intalnire oficiala a actorilor principali din seria “The Godfather”. “I-am invitat pe toti la cina. E un truc. Cand stii ca intalnirea va fi tensionata, e intotdeauna o idee buna sa mananci. Va recomand acelasi lucru in situatii de genul acesta. Mancati, va fi o atmosfera foarte relaxanta, pentru ca prin hrana se trezesc simturile, iar conexiunile interpersonale se creeaza imediat. A fost chiar nostim: toti actorii incercau sa-l impresioneze pe Marlon Brando, fiecare in stilul lui - de exemplu, Al Pacino in stilul sau flegmatic, altii, prin exuberanta si asa mai departe", ne-a spus, aratandu-ne cum statea Pacino la masa, cu capul sprijinit pe cot.

(La punctul asta, cred ca va intrebati cum de tin minte atat de precis ce s-a intamplat cu atat de multa vreme in urma si ce-a zis Francis Ford Coppola. Raspunsul e banal. Nu, n-am o memorie chiar atat de buna. Dar in seara aceea, cand am ajuns acasa, mi-am petrecut vreo 3 ore scriind. Pentru ca n-am vrut sa pierd nicio secunda, n-am vrut sa uit niciun minut si nicio respiratie).

N-am avut curaj sa-i pun nicio intrebare. Dar la sfarsit m-am dus langa el. L-am asteptat sa termine de vorbit cu persoana dinaintea mea.
„Yes, please?“
„Aahh... would you please... give me an autograph?“ Si i-am intins o agenda si-un pix. Ma mir ca nu le-am scapat din mana. Abia puteam articula cuvintele. De fapt, abia puteam respira.
“Sure”, a zis, cu un zambet linistitor. “Thanks for coming”, a adaugat, ceea ce mi s-a parut – si mi se pare si azi – extraordinar. El imi multumea mie? In cazul asta, eu ce-ar mai fi trebuit sa fac?

Constat ca am avut dreptate: scriind textul asta, am retrait, chiar daca partial, emotiile acelei seri. Ceea ce ma bucura foarte mult. Inseamna ca Francis Ford Coppola mi-a lasat, cu adevarat, ceva.

In ordine cronologica, in urmatorul episod va voi povesti ce amintiri pastrez de la Michael Bolton.

2 comentarii:

Anonim spunea...

You lucky girl :* Frumoas apoveste. Atseptam Urmarili :D

Greta spunea...

Hmm, cred ca ideal ar fi sa am parte de-o intrevedere cu Al Pacino (aici emoticon de-ala care viseaza cu ochii deschisi). Da' parca poti sa stii?
Vin si Urmarili acusica :P