miercuri, 26 aprilie 2017

Povara lui ”poți mai mult, dar nu vrei”


Gândurile cuprinse în postarea asta mi s-au învălmășit în minte de sâmbătă încoace, după tragedia din Retezat în care și-au pierdut viața doi copii. Foarte probabil știți despre cine e vorba, așa încât n-o să fac referiri directe la ei... fie-le drumul lin în lumea în care au plecat. 

De când s-a întâmplat asta, am tot citit diverse texte. Mai echilibrate sau mai vehemente, mai obiective sau dimpotrivă, mai sentențioase sau mai neutre - dar ideea comună care se desprinde din cele mai multe este aceea a ambițiilor greșit direcționate care pot distruge și a tentativelor de a motiva, care, deși bine intenționate și menite să construiască, uneori nu fac decât să dărâme. 

”Tu poți mai mult”. ”Sunt sever cu tine și am pretenții tocmai pentru că știu că ești capabil”. ”Poți, dar nu vrei”. ”Nu există 'nu pot'” și alte variațiuni înrudite. Vă sunt cunoscute aceste refrene? 

Pe mine m-au urmărit toată copilăria și adolescența - ba chiar și-n prima tinerețe - și mi-au răpit o bună parte din bucuriile vârstei. Nu, n-am putut fi olimpică la matematică. Nu, n-am fost mereu premiantă. Și nu, n-am fost în nicio privință un copil excepțional, în sensul că n-am avut vreun talent deosebit. Problema e că nu m-a crezut nimeni.

Departe de a mă ambiționa, ”poți, dar nu vrei” nu făcea decât să mă demotiveze. De ce - foarte simplu, aveam sentimentul că orice aș face, nu este și nu va fi niciodată suficient. Nimic nu era destul pentru că, tocmai, ”știm că tu poți mai mult”. 
Și dacă nu puteam? Dacă-mi atinsesem limitele? A încerca să mă-mpingă artificial dincolo de ele era și frustrant (atât pentru ei, cât și pentru mine), și inutil - ca dovadă că n-am ajuns vreo eminență, deși m-am străduit cât am, exact, putut.

Care e, până la urmă, problema dacă un copil e mediocru? Asta nu înseamnă că e mai rău, mai prost sau mai incapabil ca alții. Înseamnă doar că nu e un geniu, ceea ce până la urmă e valabil pentru covârșitoarea majoritate. 
Nu este cazul copiilor care au plecat sâmbătă spre stele. Ei, din ce-am citit, chiar au fost deosebiți. Dar, îndrăznesc să reflectez, poate dacă nu li s-ar fi inoculat ideea de a se autodepăși cu orice preț... n-am fi vorbit de ei la trecut. 

Desigur, mi s-ar putea spune în orice moment că de fapt greșesc și că un copil, neavând în primă fază conștiința propriei valori și capacități, trebuie ”împins de la spate” (ah, cât îmi displace pleonasmul ăsta). Dar ”împinsul” ar trebui să-și aibă de asemenea limitele lui, asta că tot vorbim despre limite. Și-am citit destule opinii potrivit cărora părinții știu ei mai bine și nu vor decât binele copiilor, convinși fiind că-n aceștia se ascund genii nedescoperite.

De fapt, în teorie e atât de simplu: copiii ar trebui să fie doar fericiți și sănătoși. 
Dar numai în teorie.

Întorcându-mă la mine, de câteva zile nu mai scap de ideea că poate ambițiile mele literare n-au fost decât un foc de paie întreținut nenatural de ”poți mai mult”. Nu de alta, dar am aproape 37 de ani. Dacă într-adevăr puteam, s-ar fi văzut ceva până acum. 
Și gândul ăsta mi-e atât de trist, încât aproape că nu-l suport.

duminică, 23 aprilie 2017

Mintea cea de pe urmă


Dacă există vreun aspect pozitiv în faptul că - urmare-a unui incident neprevăzut la reinstalarea Windows-ului - absolut toate fișierele din calculator au fost pierdute definitiv, e acela că, încercând să-ți refaci măcar parțial arhiva de poze de pe alte medii de stocare, ajungi la concluzia că erai rezonabil de drăguță acum vreo câțiva ani. 

2008
N-aș mai purta ochelari cu rame atât de groase (și cu atât mai puțin negre), dar au reprezentat, și ei, o etapă.

2009
Oh well. Nu-mi stătea rău nici blondă. Însă nu m-aș mai întoarce la culoarea aia prea curând.


2010
Una dintre puținele fotografii ale mele cu mine în postură de microbistă, făcută într-unul din încă și mai puținele momente în care mă las pozată cu halba de bere :D Era în timpul Campionatului Mondial, sărbătoream accederea Germaniei în sferturi. Unde-a fost eliminată, dar peste 4 ani, eheeei... :)


PS: dacă stau bine să mă gândesc, era Radler, nu bere. 

Mda, acum știți de ce nu mi-a ars de scris zilele astea. Sunt extrem de prost-dispusă, și încă ăsta e un eufemism. Cel mai mult regret pierderea unor fișiere Word unde erau salvate niște chestiuni pe cât de personale și prețioase, pe atât de imposibil de recuperat și/ sau de înlocuit. 
Cât de prost să fii să nu-ți faci backup pentru așa ceva? Cât de prost să fii încât să presupui că totul va decurge la fel de neproblematic și de lin ca la precedentele reinstalări din urmă cu ani și ani de zile? 
Ei bine... atât de prost pe cât am fost eu. De fapt, un backup a existat, dar într-o formă care nu mi-e de niciun folos. Și asta, pentru că nu am ținut cont din vreme de anumite aspecte.

Voi să nu faceți ca mine. Backup, backup și încă o dată backup.

Fir-ar.

marți, 18 aprilie 2017

Cum a fost anul ăsta de Paști


A trecut încă un Paște pe care nu pot spune că l-am simțit așa cum s-ar cuveni, dar care, cu toate acestea, și-a avut partea lui de frumos.

În primul rând, sâmbătă după-amiază am ajuns cu bine la jupânul. Ar fi trebuit să iau o piatră-n gură, pentru primul meu drum de sute de kilometri pe autostradă ;)) Eram așa mândră de mine, că-mi venea să opresc trecătorii pe stradă și să le povestesc :))) 

Mâncăruri tradiționale n-au fost de data asta, după cum vă povesteam în postarea anterioară. Friptură de miel ar fi putut fi, dar o să se patineze în Sahara când vom pune noi gura pe așa ceva. Onorabilul a înfăptuit o musaca foarte gustoasă și, lăsând la o parte un vin bun și proviziile pentru cele câteva zile în care magazinele urmau să fie închise, cam pe-aici s-au oprit pregătirile noastre culinare. 

Dar chiar dacă drob și pască n-au fost, iepurașul totuși a nimerit drumul.


Ați recunoscut personajele, cred, nu? :) În calitatea mea de admirator înveterat al serialului ”Twin Peaks” (pe care l-am văzut de vreo cinci ori până acum), era și timpul să am o cană personalizată.

Acum pot bea și eu, asemeni agentului Cooper, a damn fine cup of coffee ;))



Asta desigur, lăsând la o parte nenumăratele momente și simboluri având în centru cafeaua care apar în serial, inclusiv în ”another place” :D 
Off topic și nu prea, pentru cei interesați - primul episod din continuarea ”Twin Peaks” va fi difuzat pe 21 mai. Să nu ziceți că nu v-am spus. 

Duminică dimineață am fost la biserică. Nu aș fi ținut musai, dar, fără a intra în amănunte, să spunem că era ceva din categoria ”noblesse oblige”. 

Slujba a fost interesantă, dar n-aș putea-o numi emoționantă. Nu pentru mine, în tot cazul... cu toate că și aici preotul spune de trei ori ”Hristos a înviat”” (Christus ist auferstanden) și i se răspunde cu ”Adevărat a înviat!” (Er ist wahrhaftig auferstanden). Însă... nu e același lucru. 

Jupânul ajunsese mai devreme decât mine și iată de ce imagine a avut parte:


Mi-a spus că fotografia nu face dreptate momentului, că a fost ceva realmente extraordinar și-l cred. Întreaga biserică era scăldată în lumina aurie a zorilor. Mi-ar fi plăcut să beneficiez și eu de asemenea experiență... 

În rest, de duminică după-amiază și până acum n-am înfăptuit nimic deosebit - și nici nu intenționez. Am concediu săptămâna asta, mi-am adus ceva de citit, afară e frig, astfel încât planul arată cam așa:


Atât cât am apucat să citesc până acum, cartea este deosebit de interesantă, dar e genul care se citește cu un creion în mână, pentru a sublinia și reține mai bine anumite pasaje. Sau mă rog, așa simt eu nevoia să o citesc, vedem la sfârșit cu ce-am rămas din ea :))

Nu voi încheia această postare înainte de-a vă spune, și eu, ”Hristos a înviat!” :) Sper că ați avut parte de sărbători liniștite și că v-ați reîncărcat bateriile în această mini-vacanță.

vineri, 14 aprilie 2017

Salată de weekend (XI)


În Germania este sărbătoare legală în Vinerea Mare, așa că astăzi stau binișor acasă și mă ocup de tot ceea ce nu voi avea timp să fac mâine, când - quelle surpriz - sunt la serviciu. Dar nu am nicio intenție să gătesc, drept pentru care vă invit la o salată - preambul sănătos pentru dezmățul culinar care, pentru cei mai mulți dintre noi, urmează duminică. 

1) Acesta este primul Paște când nu voi apuca să pregătesc niciuna dintre bucatele tradiționale, nici măcar salata Boeuf. Mâine după-amiază, după ce ies de la muncă, plec direct spre jupânul și, pentru prima dată, voi parcurge drumul cu mașina. Asta înseamnă că, în premieră, voi conduce într-o singură zi aproape 400 de kilometri. Mă bazez pe credinciosul meu GPS, care-n astfel de situații mi-e cel mai bun prieten, dar tot am emoții.

2) La serviciu pare că-ncepe să devină din nou interesant. Și tot în sens pozitiv. Revin cu amănunte dacă se concretizează ceea ce, am aflat direct de la sursă, se plănuiește pentru mine.

3) E adevărat că nu sunt deloc în atmosfera pascală, dar la fel de adevărat este că mâine seară îmi voi dori să fi putut participa la slujba de Înviere într-o biserică ortodoxă. Să cânt alături de ceilalți oameni ”Hristos a înviat” și să răspund mesajului preotului cu ”Adevărat a înviat!”. Îmi lipsește asta în fiecare sâmbătă a Paștelui, de când am emigrat. S-ar putea spune că mie mi-e dor de România o dată pe an, și-anume de Paști. 

4) De curând am descoperit cea mai paradoxală poșetă pe care mi-aș putea-o imagina. De dimensiune medie, lucrată din material de jeans. 


Trebuie să mărturisesc faptul că-mi place foarte mult. Se potrivește perfect într-o mie și una de combinații vestimentare casual, e veselă, are un aer jucăuș și acel ceva tineresc, destul de rar întâlnit la un accesoriu. Îmi vine să zâmbesc numai când mă uit la ea. 
Însă îmi trece zâmbetul când văd prețul. 1.900 de Euro. Nu, nu am pus niciun zero în plus din greșeală. 1.900 de euro costă această geantă din material textil, cu aplicații cusute manual (mă refer la fluturi, nu la țintele alea aurii). 
Dă-o naibii de treabă, Valentino. De banii ăștia faci un city break respectabil în doi și-ți rămâne și  rest. Ba chiar și-un concediu, dacă stau să mă gândesc.

5) Nu știu dacă vă mai aduceți aminte - cu mai bine de un an în urmă, am scris un text intitulat ”Prietenie cu sens unic”, în care era vorba de-o prietenă care, după 13 ani, mă dezamăgise teribil. Cred că după atâta vreme - și având în vedere o întâmplare relativ recentă - pot spune despre ce-a fost vorba: la începutul lunii decembrie 2015 s-a autoinvitat la noi de Revelion. Autoinvitație la care eu, recunosc, nu am reacționat cu entuziasm. În primul rând, pentru mine urmau să fie primele sărbători de iarnă de când murise mama și nu mă simțeam deloc grozav din punct de vedere psihic. Am fost convinsă că nu era necesar să-i explic un lucru atât de elementar. Și-apoi, habar nu aveam dacă urma să lucrez pe 31 decembrie când ar fi urmat să vină ea, omul avea s-ajungă doar după-amiaza târziu acasă în ziua respectivă, totul era încă neclar.
Ea s-a supărat pesemne pentru că eu, deși nu spusesem clar ”nu”, n-am sărit în sus de bucurie și nu m-a mai contactat. În Ajunul Crăciunului am sunat-o (tot eu) să-i urez diverse și i-am dat de înțeles că pentru mine nu e o perioadă tocmai ușoară. ”Da, știu că pentru tine e mai greu acum, îmi pare rău”, a recitat ea cu un ton atât de indiferent de parcă ar fi citit cotele apelor Dunării la Radio România Actualități. Apoi convorbirea s-a întrerupt (chipurile rămăsese fără semnal) și nu m-a sunat înapoi.
A urmat mai bine de un an de tăcere, exceptând faptul că ne-am trimis sms-uri seci la zilele de naștere.
Ei bine, acum vreo lună... mă trezesc tam-nisam cu mesaj pe Facebook. ”Ce mai faci? Mă gândesc adesea la tine și mi-e dor de tine”.
Am rămas paf. După mai bine de-un an, atât ai de spus? Și-n felul ăsta? Ți-e dor de mine după ce mi-ai dat cu flit că n-am avut chef de vizite la primele sărbători de iarnă de după moartea maică-mii? Și dacă tot ți-e dor de mine, alt mod de a reconstrui punțile n-ai găsit? Măcar un mail, dacă nu chiar un telefon?
Nu i-am răspuns. N-am avut ce, mi s-ar fi părut o ipocrizie să-i fi spus că mă gândesc des la ea și-ar fi fost o minciună să-i spun că mi-e dor.
Reacția ei la non-reacția mea? M-a ”restricționat” pe Facebook, pentru a nu mai avea acces la pozele ei. Mvai, ce pedeapsă, vă dați seama?
Acum cu atât mai mult realizez că povestea asta n-avea niciun rost să mai continue și-am înțeles, o dată în plus, că am avut dreptate în articolul inițial: atât am însemnat.
De fapt, toată istoria se poate rezuma perfect în doar patru cuvinte: too little, too late.

6) Ascult pe repeat aria ”Cavalleria Rusticana” din opera omonimă de Pietro Mascagni.



Deși este o lucrare melancolică, îmi induce o extraordinară stare de bine. Mi se pare potrivită pentru perioada asta a anului. Și sunt foarte recunoscătoare pentru faptul că-mi aflu bucuria (și) în muzică.

Vă doresc spor la pregătiri, să aveți liniște în suflet și pe cei dragi aproape. Ah, și vă mai doresc cât mai puține mesaje de tip ”send to all”, din categoria ”Fiecalumina”.

marți, 11 aprilie 2017

Acel moment...


... când piuie alarma telefonului, apeși pe snooze și, pe jumătate încă adormită, duci telefonul la ureche: ”alo, mama?”. 

În cea mai mare parte a timpului, a devenit suportabil. Atât de suportabil încât mă și enervez câteodată; mi se pare că am uitat prea repede, prea ușor, prea mult. 

Alteori însă, în momente precum cel descris, îmi dau seama că n-am uitat nimic. Și că undeva în suflet, eu încă o aștept. Să-mi răspundă la telefon, să vorbim, să râdem. Să se întoarcă.



Mă uit la numărul de telefon din agendă: 0233******. Aș suna. 

Dar la celălalt capăt nu mai e nimeni.