marți, 17 ianuarie 2017

Blonda (la volan), tot blondă...


... chiar dacă a devenit șatenă între timp. Creierul tot blond i-a rămas.

Ajunge blonda ieri la serviciu și constată că, în proporție de 99%, locurile de parcare sunt ocupate. Oprește muzica - vorba aia, cui îi mai arde de triluri vieneze când n-ai unde parca? -, dă ocol imensului spațiu de parcare și ochește (smart, crede ea) un loc aflat între două mașini.

Prost a ochit... în primul rând, una dintre mașini (un Mercedes, ca să fie treaba treabă) era parcată cumva pe două locuri, pe linia de demarcație cum ar veni. Logic, cealaltă mașină era pusă și ea cam anapoda, iar spațiul dintre ele era, firește, mai îngust. Prea îngust. În mod evident îngust. Vizibil îngust. Urla la ochi, dacă mă-nțelegeți. Nu și pentru blondă!!!

Mda, cred că anticipați deja. Prea-iscusita blondă a izbutit, în urma unor manevre la amintirea cărora îi vine să-și dea minimum zece perechi de palme și tot atâția pumni în cap, să: a) zgârie Mercedesul parcat cocalar-style și b) îndoaie tabla propriei mașini.

Formidabil, nu? Mie-mi povestiți. În retrospect, nu-mi dau seama cum am putut fi atât de idioată să nu-mi dau seama că mașina mea NU avea cum să intre acolo. Și mai râdeam săptămâna trecută de Aristița că are orbul găinii.... nah, eu sunt campioana găinilor, în cazul ăsta. 

Plec de-acolo, găsesc - culmea - un loc de parcare bun, parchez și mă scarpin în cap. Cui naiba aparține Mercedesul? Doar nu poți să dispari lâsându-l zdrelit, pe modelul ”eu sunt mic nu știu nimic, tata-n pod belește capra”. Scriu pe un bilețel numele și numărul de telefon și-l prind sub ștergătoare. Cocalarul m-o suna el când o vedea ce bucurie i-am făcut. Dau telefon și la Poliție, să vină să constate. Până au apărut ei s-a ivit și cocalarul, care m-a informat că ”în mod special” a parcat așa, ca să fie sigur că nu va fi periclitată mașina. Ăăăă, deci cum? Ai parcat pe două locuri ca să te-asiguri că nu mai vine nimeni lângă tine? Ești deștept de dai în gropi, habar n-aveai tu că există și blonde...

Mă rog, asta ca să fac haz de necaz. Nu încerc să mă disculp, sunt vinovată cât China că n-am estimat corect spațiul. De mașini se va ocupa asigurarea, dar mă râcâie grav imbecilitatea de care-am dat dovadă. Unde mi-au fost mințile și mai ales ochii???

PS: după cum se vede, nu-s mai deșteaptă decât acum aproape patru ani. Ba dimpotrivă, s-ar putea spune.
PPS: când au venit politiștii, m-au sunat să ies, că intrasem la muncă între timp. Ghiciți ce? Am apărut ghiocel, fără să-mi luat portofelul (unde aveam permisul) și cheia (pentru a descuia mașina, unde aveam talonul). ATÂT de blondă sunt! Evident, du-te înapoi, adu-le... Nici nu vreau să-mi imaginez ce-or fi gândit oamenii ăia.
PPPS: nouă bărbați din zece mi-ar fi ținut o interminabilă predică. Nu că n-aș fi meritat-o. Jupânul e ăla unul din zece care-a zis ”o să treacă și asta, nu-i un capăt de țară”. 

duminică, 15 ianuarie 2017

Papucii de casă


Duminica trecută, ajungând acasă după o săptămână petrecută la jupân, am constatat că-n apartament e destul de frig. Aspect deloc surprinzător, având în vedere că temperatura coborâse multe grade sub zero și căldura fusese oprită atâtea zile. 
Am dat drumul la toate caloriferele, dar s-a încălzit greu, chiar neașteptat de greu. M-am înfofolit și circulam prin casă ca un pinguin, dar la picioare tot nu reușeam să mă încălzesc. Papucii mei de casă - cu ”Hello Kitty” :D - se dovedeau neputincioși, iar șosetele mai groase mă enervau. Sunt o fină și-o delicată doar, v-am mai povestit. Prințesa din celebrul basm cu bobul de mazăre ar putea lua lecții de la mine. 

”Dacă aș mai avea papucii ăia de la mama”, am bombănit frustrată. Pasămite mama îmi dăruise, cu mulți ani în urmă, o pereche de papuci de casă din piele întoarsă, îmblăniți. Extrem de călduroși, pe care nu i-am purtat niciodată și pe care cred că nici nu-i mai am. ”N-o să port eu niciodată așa ceva”, am decis în nemăsurata-mi inteligență la vremea respectivă și i-am înghesuit în vreo cutie aruncată prin pivniță. După care cred că i-am și dat, la una dintre ”epurări” (când sortez lucruri în saci și le dau la biserică, pentru oameni săraci). 

Eh, dar acum le simțeam acut lipsa. Ar fi fost exact ce-mi trebuie: m-aș fi încălzit instantaneu și n-ar fi trebuit să port șosete groase. Însă nu-i mai aveam, pentru că unde nu-i cap... vai de picioare, la propriu de data asta :))

... a doua zi m-am dus să ridic un pachet pe care mi-l trimisese o rudă apropiată și care, eu nefiind acasă la data livrării, fusese lăsat la un Packstation. Nu știam ce e-n el, coletul fusese o surpriză.

Alături de alte câteva cadouri, în pachet se afla o pereche de papuci de casă din piele întoarsă, îmblăniți. 

marți, 10 ianuarie 2017

Noua mea prietenă: Aristița Orbulgăinescovici


Dacă nu se poate nega faptul că sunt o persoană leneșă atunci când vine vorba de sport - 20 de genuflexiuni ar fi, probabil, maximum de efort fizic pe care l-aș putea depune fără să leșin, iar cinci flotări n-aș fi în stare să fac decât dacă ar depinde viața mea de asta - nu același lucru se poate spune despre nervii mei. Îi antrenez des, mai ales cu stretching, adică-i întiiiind până aproape să plesnească. 

povesteam acum vreo două luni că una dintre duduile de la Customer Care, căreia trebuie să-i trimit un raport zilnic, mă exasperează până la punctul în care mi-o imaginez feliată în părți egale și ambalată elegant într-o valiză. Ei bine, femeia - s-o numim Aristița Orbulgăinescovici - nu contenește să mă surprindă. Și să-mi facă stretching de nervi.

Cum ziceam, una dintre sarcinile mele este să trimit un raport zilnic, referitor la pachetele care, din varii pricini, nu pot fi expediate în timp util: erori de tot felul, lipsa din stoc a produselor comandate de client, probleme de facturare șamd. Asta fac eu de fapt - rezolv probleme - iar cele mai multe dintre ele pot fi remediate. Rămân, totuși, câte 2-3 comenzi în medie pe zi, care nu pot fi expediate în interval de 24 de ore și pe care trebuie să le semnalez Aristiței. 
Cu explicații, patrusutecincizecidemiitreisutedouăzecișidouă de amănunte, de ce-uri și cum-uri, cu estimări - cum se poate rezolva problema, când cred eu că vor fi trimise, plus recomandările mele - ce-am făcut până acum ca să le soluționez și ce alte variante de abordare propun în fiecare caz. 

Două-trei din câteva mii pe care le expediem zilnic nu-i rău deloc, dar poftim de explică asta Aristiței. Îi scriu foarte detaliat (excesiv, chiar) și totuși revine de fiecare dată cu întrebări, la care i-am răspuns deja - dar după cum indică și numele pe care i l-am dat, femeia suferă de orbul găinii și de lipsă acută de logică.

Două exemple recente.

1) ”Stimată Frau Orbulgăinescovici,
atașat vă trimit raportul de astăzi al comenzilor cu statusul X (n.r., neexpediate) și datele referitoare la fiecare dintre ele”. 

Îmi răspunde.

”Stimată Frau N.,
pe viitor, vă rog să includeți în raportul dumneavoastră și seriile cutare-și-cutare”. 

Mbon, seriile respective - pe care le cerea pentru prima dată - le putea afla singură din două click-uri de mouse, dar să n-o suprasolicităm, mititica de ea. A doua zi, trimițând raportul, adaug încă o coloană în tabel și introduc seriile cerute.

După vreo oră...

”Stimată Frau N.,
revin cu solicitarea de-a include în raportul dumneavoastră și seriile cutare-și-cutare. este foarte important acest lucru pentru că bla-bla și insist să țineți cont de indicațiile mele, bla-bla”.

Deconcertant a fost nu atât faptul că-i trimisesem - d'ohhh - seriile cerute, dar în E-mail pusese și un printscreen cu raportul meu, în care seriile se vedeau negru pe alb. Alo, madam!

”Stimată Frau Orbulgăinescovici,
seriile solicitate au fost deja incluse în raport. Le-am colorat cu roșu în printscreen-ul pe care mi l-ați trimis”.

... fi-ți-ar orbu' găinii de râs să-ți fie, cucoană. Na, poate cu roșu le vezi mai bine. 
Le-a văzut, s-a scuzat, case closed. Sper că și-a făcut și-o programare la oftalmologul de găini. 

2) În altă zi, recomand în raport stornarea unor comenzi, care - din motive de lipsă iremediabilă pe stoc - nu puteau fi expediate. 

”Stimată Frau N.,
sunt de acord cu soluția propusă de dumneavoastră. Puteți storna comenzile respective, dacă nu s-au stornat de la sine între timp”.

Am căscat ochii. Ce zici tu acolo, draga mătușii? ”Dacă nu s-au stornat de la sine”? Adevăru-i că atâta bun-simț ar putea avea și comenzile alea, să se storneze singure și să nu mă mai bată la cap. Sau cine știe, eventual chiar se soluționează și se trimit din proprie inițiativă. Poate-mi aduc și-o cafea înainte să plece-n galop către clienți.

Aristița Orbulgăinescovici nu e singura căreia-i defilează pitpalaci prin mansardă. Într-o postare viitoare, vă povestesc despre-o colegă de-a ei: onorabila Eufrosina Habarnamescu.

vineri, 6 ianuarie 2017

Decalogul anului 2017


Hmm-mhmmm. Anul n-a început senzațional, dar nu e ca și cum asta ar fi vreo surpriză. Încă am sufletul greu, încă am probleme de rezolvat, încă tânjesc după o anume liniște interioară de care nu am avut parte niciodată, dar la care nădăjduiesc în continuare.

Anyway. În aceste prime zile am lenevit, probabil am pus pe mine vreo două kile (dar eu de cântar nu mă apropii, să fie clar) și am citit un roman de Stephen King - ”Dr. Sleep”, la finalul căruia am ajuns la o concluzie destul de surprinzătoare. Dar despre asta voi povesti mai detaliat într-o postare dedicată. În altă ordine de idei, inspirându-mă dintr-o postare a Loredanei, azi aș vrea să fac un exercițiu inedit. Inedit pentru că, după câte pot să-mi aduc aminte, nu am mai făcut niciodată așa ceva. Și anume, voi încerca să identific zece lucruri pozitive despre mine. Haha, asta da provocare, nu-i așa? :D

- arăt mulțumitor. N-aș fi putut fi niciodată competitivă pentru titlul de Miss Univers (uite că tot nu reușesc să rămân 100% pozitivă), dar all in all cred că sunt ok. Asta-n ciuda celor două kilograme - sper că doar două - pe care le-am luat în ultima vreme.
- sunt o femeie puternică. Am trecut prin multe. 
- am un om minunat lângă mine, care mă iubește și pe care-l iubesc mai mult decât pe oricine altcineva.
- muncesc mult și sunt foarte devotată companiei pentru care lucrez. Nu mă refer doar la actualul loc de muncă, ci vorbesc în general.
- rămânând în sfera profesională, sunt o colegă bună. Mă înțeleg bine cu toată lumea și reușesc să-mi mențin cool-ul chiar dacă am munți de muncă și mail-uri isterice de la angajați de la Customer Care cu sex în continuare incert
- iubesc muzica clasică și sunt fericită că-mi găsesc bucuria în asta.
- sunt rezonabil de inteligentă. Suficient cât să fi învățat germana la 28 de ani și să am un serviciu de răspundere - care-mi place și care-ar putea fi job-ul ideal, dar nu e, pentru că, mnah.... nu există așa ceva :))
- am 4 prietene bune, care-mi sunt aproape chiar dacă ne despart mii de kilometri. Vă iubesc, gagici :) și sper că vă merit.
- fac terapie de patru ani. Cred că e un act de curaj și de onestitate față de tine însăți să recunoști că ai nevoie de ajutor specializat.
- am învățat să iert. Am avut o perioadă grea, teribil de grea. Încă nu s-a terminat. Mă rog și sper să ies cu bine din ea și să se termine, să treacă... 

Aștept să-nceapă restul vieții mele. Îmi doresc să fie mai bun decât prima parte.